Epoca postindustrială denotă creşterea importanţei capitalului social care influenţează direct condiţiile şi standardele socio-economice, şi respectiv strategiile de creştere. Concurenţa a depăşit hotarele firmei individuale antrenând în competiţie interesele naţionale şi regionale. Pe lângă obiectivele tradiţionale care vizează dezvoltarea infrastructurii fizice şi capacităţile forţei de muncă, competitivitatea regiunilor presupune identificarea şi exploatarea maximă a punctelor forte şi a oportunităţilor regiunii, cum ar fi: capacitatea inovaţională ale firmelor locale; calitatea managementului; cultura antreprenorială care stimulează iniţiativa întreprinzătorilor; cadrul instituţional ce stimulează cooperarea între sectorul public şi privat şi cooperarea intre firme; sector terţiar dinamic ce oferă servicii antreprenoriale şi transfer tehnologic întreprinderilor şi organizaţiilor din teritoriu; nivel minim pentru ACDT; structură adecvată pentru promovarea cererii şi ofertei de resurse inovative, în special pentru micile afaceri; pârghii financiare speciale pentru promovarea inovaţiilor, etc. La nivel microeconomic, aceste condiţii reprezintă o infrastructură de relaţii pentru acţiune colectivă care cere receptivitate, încredere, atitudine, reciprocitate şi disponibilitate pentru colaborare în scopul realizării unor obiective cu beneficiu comun. [1] Interacţiunea variabilelor interioare ale organizaţiilor şi a subsistemelor interactive inovaţionale, precum şi interacţiunea între firme şi aceste subsiteme, generează fluxuri de cunoştinţe care impulsionează evoluţia sistemelor inovaţionale regionale şi contravin reţelelor interactive puternice cu care sunt echipaţi actorii principali ai economiei globalizate – companiile transnaţionale, grupurile industrial-financiare, concernele, etc. [2, p. 29-31; 3, p.11-13]. Actualmente, există o neconcordanţă şi izolare între universităţi şi întreprinderi, iar departamentele de cercetare ale universităţilor relativ tinere, care nu au încă tradiţii de colaborare cu alte universităţi şi întreprinderi. Firmele locale, care deseori sunt IMM familiale, concurează între ele pe o piaţă relativ închisă şi nu au tradiţii de colaborare cu universităţile, precum şi de participare în structura Activităţilor de Cercetare şi Dezvoltare Tehnologică (ACDT) regionale. Datorită faptului că micile afaceri sunt limitate în resurse umane şi cunoştinţe tehnice specifice, acestea nu sunt apte să abordeze problemele inovaţionale şi nu exprimă cererem pentru inovaţii. Drept consecinţă, serviciile tehnologice specializate pentru antreprenori sunt slab dezvoltate şi nu sunt specializate în ACDT, nu sunt implicate în dezvoltarea economiei locale şi nu sunt capabile să identifice nevoile şi capacităţile de inovaţie ale economiei date. În aşa fel, există o disparitate între cererea şi oferta pentru inovaţie. De asemenea, absenţa cererii şi ofertei pentru inovaţie impune ca parcurile, centrele tehnologice din regiunile subdezvoltate, să se limiteze la operaţiile de dare în arendă a spaţiilor şi terenurilor pentru investitorii străini.Noile realităţi, dictate de globalizarea forţelor concurenţiale, impun plasarea centrelor universitare în calitate de catalizator al inovaţiei colective, care are impactul creşterii competitivităţii colective regionale. Învăţarea, în calitate de proces economic, poate deveni subiect al creşterii eficacităţii datorită faptului că o regiune (sau o firmă) aflată în acest proces (explorarea, însuşirea şi exploatarea cunoştinţelor despre capacitatea tehnică, de exemplu, pentru beneficiul economic propriu) este mai bine adaptată (şi mai dispusă) să genereze cerinţe şi capacităţi suplimentare pentru atragerea şi aplicarea altor cunoştinţe noi. Astfel, un sistem inovaţional regional eficient (figura 1) este factorul care determină eficienţa primirii şi transferării cunoştinţelor între diverşi agenţi ai sistemului în care Autorităţii publice locale îi revine rolul de catalizator al procesului de învăţare în economia regională. Acest tip de învăţare colectivă plasează agenţii economici în postura de cooperare şi competiţie simultană. Precum afirmă mai mulţi cercetători [4], viitoarea concurenţă va fi nu atât între firme concrete cât între reţele şi reuniuni antreprenoriale (care cuprind furnizorii şi alte servicii antreprenoriale), participante la lanţul valoric. În acest context, este necesar, mai ales pentru IMM, ca aceste grupări regionale să fie apropiate de „uşile deschise” ale dimensiunilor naţionale şi internaţionale [5] ale inovaţiei, care influeţează competitivitatea regiunii date şi cer sinergie, complementaritate şi reciprocitate între diferiţi agenţi economici, politici şi subsisteme integrate în sistemul inovaţional regional. Obiectivul competitivităţii colective stabileşte noi necesităţi şi noi cerinţe profesionale care urmează a fi introduse în standardele academice şi profesionale ale specialiştilor pregătiţi în universităţi. Astfel, universitatea contemporană preia funcţiile de centru de dezvoltare al capitalului uman regional, iar politica statului urmează a fi îndreptată în direcţia consolidării capacităţilor universitare pentru satisfacerea nevoilor inovaţionale locale. În acest context, considerăm că universităţile Moldovei trebuie să fie concepute ca centre polivalente de pregătire şi perfecţionare a cadrelor economiei naţionale, accentul făcându-se pe dezvoltarea a trei centre universitare regionale – Centru (Chişinău), Nord (Bălţi), Sud (Cahul).