În cadrul Programului de stat „Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din R.S.S. Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953” sunt culese mărturiile persoanelor deportate, iar interviurile sunt realizate pe întreg teritoriul Republicii Moldova. În cadrul programului, memoria persoanelor deportate este recuperată și analizată din perspectivă multidisciplinară, valoarea istorică, culturală, psihologică a acestor mărturii fiind incontestabilă. Filosoful francez Tzvetan Todorov, în lucrarea sa Abuzurile memoriei, menționează că pentru regimurile totalitare controlul asupra informației și asupra memoriei reprezintă o prioritate. Dar, în pofida eforturilor depuse de sistemele represive pentru a manipula informația și pentru a anula memoria, relatările orale și poezia rămân surse importante care reușesc să supraviețuiască acestor manevre, susține autorul [5, p. 9]. Întrebarea care apare frecvent în discuțiile privind valorificarea și validarea științifică a mărturiilor orale este cea referitoare la autenticitatea factuală și afectivă a acestor memorii – în ce măsură ele reprezintă o istorie reală și în ce măsură factori, precum vârsta mică a intervievaților în momentul deportărilor și diferența de timp cronologic între momentul deportării și al intervievării, pot deteriora realitatea și conținutul acestor memorii. Răspunsul la această întrebare, legitimă și clarificatoare în același timp, ține de felul în care este definită trauma și, mai ales dimensiunile subiective și temporale ale traumei. Fischer și Riedesser (1998/2001) vin cu clarificări și nuanțări importante privind fenomenologia și cercetarea traumei, analizând aspecte referitoare la relația dintre subiectivitate și obiectivitate, la fel, abordând și dimensiunea temporală a procesului de traumatizare: „Situația traumatică trebuie să fie înțeleasă ca o interacțiune între subiectiv și obiectiv, între perspectiva internă și cea externă, între condițiile traumatice de mediu și desemnările subiective de semnificații”. Analizând dinamica în timp a traumatismelor, autorii concluzionează că o situație traumatică nu se încheie atunci când trece amenințarea reală, atunci când faptul obiectiv traumatic a fost consumat [3, p. 70]. O altă realitate care contribuie la perpetuarea și menținerea în timp a memoriei traumatizante este faptul că memoria nu este în totalitate individuală, ci este întotdeauna elaborată într-un cadru social și partajată cu un cadru social. Psihanalistul frances René Kaës deosebește trei memorii: memoria subiectului în singularitatea sa istorică, memoria speciei memoria comunităţilor transsubiective, care susţine identitatea noastră şi apartenenţa la grupuri. Pornind de la premisa că suntem aparținătorii mai multor memorii, aceste memorii se intersectează și se mențin reciproc [4, p. 200]. În preocupările de a înțelege specificul memoriei, o realitate importantă este reprezentată de dimensiunea afectivă. Precizia memoriei este deseori proporțională cu excitația emoțională cauzată de eveniment, susțin studiile de specialitate. Respectiv, memoria traumatizantă face parte din categoria amintirilor marcante. Această categorie de amintiri din care fac parte atât amintirile intens pozitive, cât și amintirile intens negative sau traumatice, își păstrează acurateţea pentru o perioadă foarte lungă de timp. În categoria amintirilor marcante sunt incluse amintirile de tip flash, amintirile de tip vivid și amintirile de tip traumatic. Caracteristicile comune pentru amintirile marcante sunt persistența în timp, impactul emoțional ridicat, importanța mare acordată evenimentului și reactualizarea intensă [2, p.213]. Dat fiind faptul că memoria traumatizantă a deportărilor este una care aparține foștilor copii și adolescenți, este important să menționăm că studiile în domeniu relevă că adulții localizează primele sale amintiri la vârsta de trei-patru ani – deja de la această vârstă copilul are capacitatea funcțională de ași înregistra impresiile. Bohleber (2007) susține că după trei ani, copii își amintesc bine evenimentele traumatizante și descrierile elementelor esențiale sunt, în general, de încredere. În plus, factori precum intensitatea emoțională, semnificația personală, elementul surpriză și consecința generală sunt determinante pentru memorarea evenimentului traumatizant [1, p.813]. Ipoteza relevanței mărturiilor deportărilor și a altor traume sociale, și care își au începutul în copilărie, este susținută și de conceptul de memorie autobiografică. Aceasta este un tip special de memorie, care permite individului să construiască și să păstreze istoria vieții sale. Psihologul ieșean Ticu Constantin în lucrarea sa Memoria autobiografică susține că aceasta reprezintă un subsistem al memoriei care operează cu amintiri despre evenimente și stări semnificative pentru individ și care permite construirea și păstrarea unei continuități în istoria individului. Astfel, memoria autobiografică reprezintă un efort continuu al fiecărui individ de a se îngriji de istoria sa personală, dar aceasta raportată întotdeauna la realitățile istorice și sociale [2, p.21]. Raportând analiza bibliografică expusă supra la fenomenul deportărilor, putem formula anumite presupoziții referitoare la statutul memoriei traumatizante în cazul deportărilor: 1) evenimentele traumatice din deportări nu au fost evenimente izolate, unice, deportările au făcut parte dintr-un periplu continuu de evenimente traumatice, care a presupus o traumă de durată, cumulativă. Astfel, vorbim despre un lanț de evenimente, fenomen care întărește memoria vie a amintirilor; 2) deportările reprezintă o traumă care a durat și a presupus o viață comună în cadrul comunității deportaților. Memoria autobiografică a deportaților s-a format în baza unei comunicări continue în cadrul familiei, dar și a comunității de deportați în locurile deportării; 3) relevanța istorică a acestor memorii a deportaților este validată și prin similitudinile identificate în mărturiile deportaților. Citind materialele de istorie orală, identificăm un scenariu comun în memoria deportaților. Acest scenariu include o atât o similitudine factuală, cât și una afectivă, realitate importantă pentru validarea memoriei traumatizante a deportaților. Considerăm că încercările de a anula veridicitatea mărturiilor, obținute retrospectiv, țin de specificul traumei antropogene, în care Celălalt este întotdeauna actorul traumatogen – reprezentat de personaje concrete din comunitate, de grupurile de funcționari și militari ce reprezentau sistemul represiv sau însuși sistemul represiv ca realitate gândită și elaborată de o ființă umană. În acest sens, Celorlalți le este dificil să reflecteze asupra disponibilității naturii umane pentru distructivitate.