În urma analizei morfometrice a tritonului comun din Rezervaţia „Codrii”, am constatat că populaţia în cauză se încadrează în parametrii populaţionali ai speciei din cadrul arealului. Spre deosebire de triturus cristatus, triturus vulgaris are dimensiuni mai modeste, fiind cel mai mic ca lungime printre ceilalţi tritoni din Europa. Lungimea totală a tritonu lui comun este cuprinsă între 50,2–81,9 mm,  iar masa – 0,6–1,8 g. Lungimea masculilor maturi variază între 26,5–41,7 mm, iar lungimea femelelor este cuprinsă între 29,0–42,5 mm. La masculi coada este mai lungă, ea avînd un rol important în atracţia femelei în timpul jocurilor nupţiale; în plus, coada mai e şi viu colorată. Lăţimea capului indivizilor variază între 5,2–6,9 mm; acest parametru morfometric nu prezintă deosebiri semnificative la cele două sexe. Lungimea membrelor anterioare este cuprinsă între 9,5–14,3mm,  iar a membrelor posterioare  – 10,1–14,7 mm; parametrii dimensionali daţi prezintă deosebiri semnificative la indivizii celor două sexe. Un alt parametru morfometric care caracterizează dimorfismul sexual al speciei este cel al dimensiunilor cloacei. Lungimea cloacei la masculi este în medie de 6,59 mm, iar la femele – de doar 4,66 mm (P<0,01); lăţimea cloacei la masculi este de 4,44 mm, la femele – 2,96 mm. (P<0,01). Diferenţă morfometrică depistată a cloacei celor două sexe se datorează faptului că în perioada de reproducere masculii produc şi secretă feromoni sexuali din glandele cloacale pentru a atrage femela, de unde rezultă că cloaca acestora trebuie să fie mai puternic dezvoltată. Tritonul comun are corp relativ zvelt, diferenţiat în cap, trunchi şi coadă. Înălţimea trunchiului depăşeşte întotdeauna lăţimea lui. Pentru populaţia de triton comun evaluată este caracteristic următorul coraport dimensional al celor trei regiuni corporale (captrunchi-coadă): 8,3:28,6:35,0 mm (1:3,5:4,3) pentru masculi, 8,0:27,8:32,7 mm (1:3,5:4,1) pentru femele, 5,4:9,6:12,6 mm (1:1,8:2,3) pentru juvenili şi 5,3:10,7:14,6 mm (1:2,0:2,8) pentru larvele în faza premetamorfică. În urma analizei acestui coraport dimensional, se observă că coada la cele două sexe are cea mai mare lungime, la masculi fiind puţin mai lungă ca la femele. Capul este turtit, fiind mai lung decît lat, botul mai ascuţit la masculi şi mai rotunjit la femele. Pe părţile lateral-superioare ale capului se află ochii de dimensiuni cu mult mai mici (2,6 mm) comparativ cu cei ai amfibienilor ecaudaţi. Dinţii vomero-palatini sunt dispuşi în două şiruri depărtate posterior şi apropiate anterior, formînd un „Y” răsturnat, care începe la nivelul coanelor, aceasta fiind o particularitate distinctivă a speciei. Datorită modului de deplasare prin tîrîre, trunchiul este alungit şi puternic, pentru a efectua mişcări ondulatorii în plan lateral în timpul deplasării. Dimensiunile trunchiului constituie 41,1% din lungimea totală a corpului. Se observă o deosebire evidentă în lungimea trunchiului la cele două sexe: la femelă acesta este cu mult mai mare datorită faptului că în perioada de reproducere ouăle maturizate sunt depozitate în cavitatea abdominală. În perioada de reproducere la masculi degetele membrelor posterioare sunt înzestrate cu nişte lobi tegumentari festonaţi care măresc esenţial suprafaţa totală a labei. Ultima falangă a fiecărui deget rămîne liberă avînd aspect de pinten sau de gheară, acesta fiind un element important al dimorfismului sexual al speciei date. Aceste particularităţi morfologice ale membrelor posterioare la masculi au apărut în legătură cu necesitatea de a realiza următoarele funcţii – nupţială (de atracţie a sexului opus) şi de izolare morfologică interspecifică. În plus, labele posterioare, cu aspect de „palete”, îi oferă masculului un grad mai înalt de mobilitate şi de manevrare în timpul executării anumitor „poze de demonstraţie” pe parcursul curtării femelelor. Pe partea ventrală a corpului, la nivelul trecerii trunchiului în coadă, între membrele posterioare este localizată cloaca: puţin rotunjită şi de dimensiuni mai mici – la femele, mai puternic alungită şi cu dimensiuni mai mari – la masculi. Aceasta se explică prin faptul că în perioada nupţială cloaca masculilor elimină feromoni sexuali, foarte importanţi în atragerea femelei pentru împerechere. După finalizarea perioadei de reproducere dimensiunile cloacei masculilor se reduc esenţial. Coada foarte comprimată este mai lungă sau cel puţin egală cu restul corpului şi se termină cu un vîrf ascuţit, fără filament caudal, spre deosebire de tritonul crestat. În perioada reproducerii masculul este înzestrat cu o creastă dorsală uşor ondulată, mai mult sau mai puţin lată, care trece pe linia mediană a părţii dorsale a trunchiului şi se continuă pe coadă. Spre deosebire de cea a tritonului crestat, creasta tritonului comun nu este zimţată dar festonată. Ea începe de pe partea posterioară a capului (de la nivelul ochilor) şi continuă pînă la vîrful cozii, creasta fiind neîntreruptă la nivelul cloacei (fără „şa”), spre deosebire de tritonul crestat. Creasta tegumentară este dezvoltată şi pe muchia inferioară a cozii, unde este mai puţin festonată. La femelă, spre deosebire de mascul, coada nu suferă modificări dimensionale şi cromatice, ea rămînînd neschimbată ca aspect şi dimensiuni pe parcursul întregului ciclu anual de viaţă. După cum se poate deduce din cele relatate, creasta şi coada masculilor celor două specii autohtone de tritoni prezintă deosebiri esenţiale, fapt care le permite realizarea cu succes a atragerii femelelor conspecifice şi evitarea încrucişărilor heterospecifice nedorite. Larva bine dezvoltată se caracterizează printro creastă dorsală înaltă, care se întinde de la nivelul branhiilor pînă la extremitatea cozii. Coada se termină cu un vîrf ascuţit fără filament, acest caracter morfologic ne permite să distingem uşor în condiţii naturale larvele acestei specii de cele ale tritonului crestat, la care coada se termină cu un filament lung. Înotătoarea caudală în stadiul de larvă este cu mult mai dezvoltată faţă de celelalte părţi ale corpului, deoarece în această fază ontogenetică ea îndeplineşte o funcţie dublă: pe de o parte, funcţia de înot (deoarece în mediul acvatic atît larvele cît şi adulţii înoată doar cu ajutorul cozii şi al mişcărilor ondulatorii ale trunchiului), iar pe de altă parte, fiind bine vascularizată, înotătoarea caudală asigură respiraţia cutanee a larvei. Tritonul comun are corpul mai mult înalt decît lat. Trunchiul este delimitat de regiunea capului prin gît, care este scurt şi îngust. Privite dorsal cele două sexe se deosebesc şi după configuraţia trunchiului: la femele trunchiul este oval, uşor turtit dorso-ventral, pe cînd la masculi acesta este mai îngust şi mai înalt. Trunchiul cu mult mai voluminos la femele se datorează prezenţei ouălor în căile genitale, care provoacă dilatarea esenţială a cavităţii corpului şi, prin urmare, a majorării dimensiunilor trunchiului. În urma cercetărilor am stabilit că creasta dorsală a masculilor în funcţie de forma, înălţimea şi configuraţia ei, poate fi divizată convenţional în 3 segmente caracteristice: a) segmentul de pe cap şi gît, b) segmentul de pe trunchi, c) segmentul caudal. Segmentul de pe cap şi gît începe din zona parietală a capului, se prelungeşte pînă la nivelul membrelor anterioare şi se caracterizează printr-o sporire treptată a înălţimii. Astfel, la capătul anterior creasta are înălţimea minimă, egală cu 0,6 mm, pe cînd la capătul posterior al acestui segment atinge înălţimea maximală (1,5 mm). Lungimea acestui segment este de 4,5–7,5 mm, ceea ce constituie 8,1% din lungimea totală a crestei dorsale. Segmentul de pe trunchi al crestei dorsale începe de la nivelul membrelor anterioare şi se prelungeşte pînă la nivelul cloacei. Lungimea acestui segment este de 18,1–29,4 mm, ceea ce constituie 39,8% din lungimea totală a crestei dorsale. Segmentul caudal are o lungime de 21,5–40,5 mm, ceea ce constituie 52,0% din lungimea crestei dorsale, el fiind cel mai lung dintre segmentele menţionate anterior. Şi acest lucru nu este deloc întîmplător, deoarece se ştie că coada la masculii de tritoni în perioada de reproducere realizează funcţii importante în procesul curtării femelelor. În sectorul său proximal înălţimea crestei dorsale pe acest segment scade treptat. Înălţimea maximală a segmentului caudal este de 2,3–5,9 mm, numărul de festoane – 6–7 şi, respectiv, 6–7 dungi transversale. Ultimele au aspectul unui con, direcţionat cu vîrful în jos. În a doua jumătate a sectorului caudal festoanele lipsesc. Vîrful fiecărui feston este mai întunecat.Toate aceste particularităţimorfologice enumerate fac ca masculii de triton comun să se deosebească evident de ceilalţi tritoni europeni (t. alpestris, t. montandoni, t. cristatus, t. dobrogicus ş.a.) cu care acesta formează grupuri simpatrice de reproducători, în cadrul cărora, dacă nu ar exista asemenea deosebiri morfologice specifice, ar putea avea loc hibridizări interspecifice şi/sau dereglări în derularea jocurilor nupţiale. Este evident că creasta dorsală lipseşte la femele, această particularitate fiind una dintre trăsăturile principale ale dimorfismului sexual.