Istoria identificării taxonomice a genului mus în zona de sud-est a europei a parcurs o cale lungă de la zoologul Nordman, care primul în 1840 a identificat ca specie nouă şoarecele de mişună (mus hortulanus). Însă în continuare, până în anii ‘90 ai sec. XX, a fost supusă revizuirii şi apreciată ca subspecie a şoarecelui de casă (mus musculus hortulanus). După folosirea metodelor genetice de identificare a şoarecilor, care îşi construiesc mişune de iernare, s-a ajuns la concluzia că este specie separată, cu denumirea ştiinţifică mus spicilegus. Este cunoscut că în natură populează şi şoarecele de casă, specie siblă cu şoarecele de mişună, prezenţa căreia înlesneşte separarea informaţiei acumulată despre biologia şi ecologia acestor specii. ţinând cont că ambele specii în cadrul arealului speciei m. spicilegus, amplasată în sud-estul Europei, habitează simpatric şi simbiotopic, în comunicare vom prezenta informaţia despre distribuţia biotopică şi raportul dintre ele. Pentru identificarea speciilor şi cota lor în diferite habitate au fost utilizate metodele clasice de capturare (capcane pocnitoare, capcane de capturare pe viu), morfologice şi genetice de identificare a speciei. Cercetările au fost efectuate in anii‘80 ai sec.XX în diferite tipuri de habitate (graminee de toamnă, culturi furajere perene, culturi prăşitoare, livezi, vii, perdele forestiere, terenuri neproductive, clăi de paie), când structura sectorului agrar se caracteriza cu suprafeţe mari de monocultură şi prezenţa clăilor de paie, biotop principal pentru iernatul speciei m. misculus. Estimările numerice a rozătoarelor efectuate prin metoda capcanelor pocnitoare (băteli) au demonstrat că cota (%) speciilor m. spicilegus şi m. musculus nu diferă esenţial de la an la an şi constituie în medie, respectiv, 20,82% şi 12,73% din numărul total de rozătoare capturate, sau 2,78 şi 1,70%, respectiv, capturare la 100 de băteli/noapte.  Distribuţia biotopică a speciilor respective este determinată de condiţiile de hrană şi adăpost din agrobiocenoză, create de culturile agricole în perioada de vegetaţie şi de ecosistemele recreative. Cerealele de toamnă sunt atractive pentru rozătoarele granivore din aprilie până în iulie, când se efectuează recoltarea cerealelor de toamnă. Pentru m. spicilegus capturarea în acest tip de habitate este de 3,4% la 100 băteli/noapte, cota de 28,1% din numărul total de rozătoare capturate, 73,8% din raportul cu şoarecele de casă, iar pentru m. musculus - de 1,6% ,13,0% şi 22,2%, respectiv. În luna iunie indicii respectivi depăşesc media pe biotop. În rezultatul cercetărilor distribuţiei spaţiale a acestor specii efectuate în luna iunie în trei lanuri de grâu de toamnă de pe moşiile comunelor Cruglic, Horăşti şi Truşeni s-a stabilit că zona marginală era populată de către m. musculus, iar cea internă de m. spicilegus. Culturile furajere perene sunt mai puţin populate de m. musculus şi m. spicilegus, în special, în lunile de primăvară-vară. Toamna,  în golurile apărute pe aceste culturi, crescute cu vegetaţie spontană se localizează şoarecele de mişună, unde îşi construieşte mişunele de iernare. Şoarecele de mişună are capturare de 2,1% la 100 băteli/noapte, cota de 15,2% din numărul total de rozătoare, 78,3% din raportul cu specia siblă (şoarecele de casă), iar ultima are, respectiv, următorii  indici: 0,6%, 4,2% şi 21,7%. Culturile prăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr) încep a fi colonizate de aceste specii  la sfârşitul primăverii şi îşi măresc efectivele în primele luni de toamnă. La m. spicilegus capturarea este de 4, 2% la 100 de băteli/noapte, cota de 28,1% din numărul total de rozătoare şi 67,8% di raportul cu m. musculus. Ultima specie are următorii indici: 2,0%, 13,4% şi 32,2%, respectiv. Gradul de îmburuienire a câmpurilor cu culturi este factorul hotărâtor în popularea lor cu rozătoare. Despre aceasta vorbeşte şi prezenţa microtinelor în faza de vârf a dinamicii populaţiei. Plantaţiile multianuale (livezi, vii) creează condiţii de existenţă a rozătoarelor îndecursul anului, cu mărirea efectivelor populaţiilor în perioada de toamnă, după migraţia animalelor din habitatele vecine. m. spicilegus este capturat la nivel de 2,6% la 100 de băteli/noapte, cu o cotă de 17,9% din numărul total de rozătoare şi 81,6% din raportul cu m. musculus, iar acesta are indicii o,6, 4,0%, 18,4%, respectiv. Rezultatele obţinute demonstrează că şoarecele de casă are condiţii mai puţin favorabile în acest tip de habitate comparativ cu şoarecele de mişună. Terenurile neproductive, în sensul folosirii lor în agricultură, creează condiţii favorabile pentru multe specii de animale, inclusiv şi pentru rozătoare. Acestea se caracterizează printr-o diversitate de habitate naturale bogate în vegetaţie, folosite pentru păşunatul animalelor domestice. m. spicilegis are un coeficient de capturare de 2,8% la 100 băteli/ noapte, cotă de 24,8% din numărul total de rozătoare  şi 69,4% din raportul cu specia siblă, iar m. musculus are indicii 1,2%, 10,9 şi 30,6%, respectiv. Perdelele forestiere servesc ca habitat de reproducere şi de refugiu pentru majoritate rozătoarelor, însă sunt mai slab populate de şoarecele de casă. m. spicilegus este capturat la nivel de 2,2%, cu o cotă de 14,6% din numărul total de rozătoare şi 81,1% din raportul cu m. musculus. Ultima are indicii 0,5%, 3,4% şi 18,9%, respectiv. Clăile de paie, dintre aceste două specii, sunt populate numai de m. musculus. Dacă în anii 80 ai sec. XX pe fiecare moşie a gospodăriilor agricole se formau clăi de paie, în ultimele două decenii ele apar destul de rar. Acestea erau un refugiu pentru iernatul rozătoarelor (şoarecele de casă, şobolanul de câmp, şoarecele pitic etc.) şi mamiferelor  insectivore. m. musculus are o capturare de 8,2% la 100 băteli/noapte, cota de 80,3% din numărul total de rozătoare şi 100% din raportul cu specia siblă, care lipseşte. Analizând informaţia privind distribuţia biotopică şi raportul dintre speciile m. spicilegus şi m. musculus în agrobiocenoză, menţionăm că şoarecele de mişună are o capturare medie de 3,1% la 100 băteli/noapte, cota de 23,0% din numărul total de rozătoare şi 71,2% din raportul cu şoarecele de casă, iar ultima specie are indicii 1,2%, 9,3% şi 28,8%,respectiv. În concluzie menţionăm următoarele: speciile m. spicilegus şi m. musculus  au o distribuţie biotopică similară, cu o dominare de 71,1% a şoarecelui de mişună faţă de şoarecele de casă (28,8%). Cele mai favorabile condiţii de viaţă pentru ambele specii le creează culturile prăşitoare şi grânele de toamnă, urmate de terenurile neproductive etc. Studiul a fost efectuat în cadrul proiectelor aplicativ 11.817.08.16A şi fundamental 11.817.08.14F realizate la Institutul de Zoologie al A.Ş.M.