Ca şi în cazul celorlalte specii de urodele, una dintre funcțiile principale ale cromației ventrale a tritonului comun este ce-a de avertizare(Cozari, 2010). În calitate de stimulent cromatic-cheie care acţionează ca semnal optic de avertizare a prădătorilor (păsărilor de baltă, şerpilor din genul Natrix, peştilor răpitori ş. a.) despre faptul că specia în cauză este toxică servesc culorile portocalii, galbene şi negre. Iar eficacitatea culorii de avertizare a speciei depinde de „coraportul optic” dintreculoarea de fond generală (care la tritonul comun formează un „cîmp bicolor” portocaliu-galben) şi culoarea de contrast (neagră). La tritonul comun, spre deosebire de tritonul cu creastă (Cozari, Jalbă, 2007, 2009), culoarea neagră niciodată nu sporeşte ca suprafaţă ocupată în aşa măsură încît să prevaleze din punct de vedere cromatic asupra culorilor de fond – portocalie şi galbenă. La specia în cauză, dimpotrivă, cea mai înaltă eficacitate de avertizare a duşmanilor o ating acei indivizi la care culoarea de contrast (culoarea neagră) nu formează „cîmpuri cromatice” integre dar este exprimată prin pete negre bine conturate, de mărime mare sau mijlocie, care contrastează în mod evident cu culorile de fond portocalie şi galbenă (Plop, 2008). Acestei caracteristici eficiente de avertizare a duşmanilor, dintre morfele cromatice întîlnite la tritonul comun, corespund morfele maculata-bicolor (m-bc) şi hemimaculata-bicolor (hm-bc); anume din acest motiv morfele cromatice în cauză au şi obţinut cea mai largă răspîndire în cadrul populaţiilor de triton comun din ecosistemele Codrilor Centrali. Astfel, morfele cromatice m-bc şi hm-bc sunt întîlnite la 60,9% (morfa m-bc) şi 21,1% (morfa hm-bc) din masculii populaţiilor examinate; la femele frecvenţa acestor morfe este, respectiv, de 43,3% şi 23,3%. Celelalte morfe – maculataliniata-bicolor (ml-bc) şi punctata-bicolor (p-bc), fiind supuse unei selecţii mai riguroase, operate de către factorii biotici (în primul rînd, de către prădători), sunt răspîndite în populaţiile de tritoni într-un număr cu mult mai mic (17,4– 3,4%) sau unele dintre ele (p-bc) la masculi pot lipsi complet. Şi numai la femele morfa p-bc este prezentă într-un număr mare – 30,0%, cauza principală, în opţiunea noastră, datorîndu-se faptului că morfa dată joacă un rol important în manifestarea dimorfismului sexual la nivel cromatic şi, de aceea, procesul de consolidare al ei la nivel populaţional a fost unul de ordin evolutiv, care s-a realizat în rezultatul acţiunii factorilor naturali ai selecţiei sexuale. Mecanismele endogene şi exogene de reglare şi de manifestare operativă în caz de necesitate a cromaţiei tegumentare a specimenelor de triton comun sunt aceleaşi ca şi la tritonul crestat şi, în mod sumar, pot fi prezentate astfel: reglarea culorii şi a intensităţii ei la amfibienii caudaţi se realizează, în fond, prin intermediul schimbării gradului de dispersie al granulelor de pigmenţi de culoare neagră (a melaninei), de culoare galbenă şi roşie (a xantofilei şi eritrofilei)  şi a pigmenţilor de culoare albă (iridiofilei), care se conţin în cele trei grupe de celule pigmentare specializate – melanofori, xantofori, eritrofori şi iridiofori. Iar diversitatea cromaţiei tegumentare a indivizilor, care se manifestă în funcţie de faza fenologică la care se află şi, respectiv, de culoarea şi intensitatea fundalului habitatului în care animalele se află în acel sau alt moment al vieţii lor, este determinată atît de stările diferite ale pigmenţilor în melanofori cît şi a de interacţiunea acestora. Această activitate complexă a melanoforilor este coordonată pe cale neuro-umorală. Aşa, de exemplu, culorile fondale ale tritonului comun – portocalie, galbenă şi neagră – este determinată de interacţiunea xanto-, eritro- şi melanoforilor, iar intensitatea acestora – şi de acţiunea simultană şi concomitentă a iridioforilor. Ca şi în cazul tritonului cu creastă, apariţia petelor şi punctelor întunecate de pe corpul tritonului comun este determinată de concentrarea melanoforilor în grupe. În rezultatul analizei datelor referitoare la cromația ventrală putem menţiona că: repartiţia pigmenţilor în tegumentul animalelor, în special în regiunea ventrală a corpului, este foarte variată şi, în funcţie de specificul ei, provoacă apariţia şi manifestarea unui polimorfism cromatic intrapopulaţional, care asigură supraviețuirea populațiilor de triton comun în condițiile puternic fluctuante ale mediului.