Constantin Noica s-a născut la 15 iulie 1909 în localitatea Vităneşti, jud. Teleorman. A fost elev la liceele „Dimitrie Cantemir” şi „Spiru Haret” din Bucureşti. Debutează ca licean la revista Vlăstarul în 1927 cu eseul O poveste. Şi-a făcut studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1928-1931), perioadă în care colaborează cu mai multe ziare şi reviste. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filosofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion” (1932-1934). Din 1933 activează la revista Vremea. În anii 1938-1939 a făcut o specializare în Franţa. În 1940 susţine doctoratul la Bucureşti cu teza Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou. În anii 1940-1941 este referent la filosofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin, lucru ce nu-i va fi iertat ulterior de regimul comunist. În 1949-1958 a avut domiciliu forţat la Câmpulung- Muscel, iar în decembrie 1958–august 1964 a fost deţinut politic. Pus în libertate, C.Noica a funcţionat din 1965 până în 1975 ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei. Ultimii ani de viaţă (1975-1987), după pensionare, i-a petrecut la Păltiniş într-o cămăruţă mizeră de 8 m2 închiriată într-o staţiune de munte din preajma Sibiului, situată la 1400 m altitudine. În 1988 i s-a acordat Premiul Herder pentru filosofie, iar în 1990 a fost primit membru post-mortem al Academiei Române. Lucrări principale: Mathesis sau bucuriile simple (1934); Jurnalul filosofic (1944); Pagini despre sufletul românesc (1944); Rostirea filosofică românească (1970); Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973); Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975); Despărţirea de Goethe (1976); Spiritul românesc în cumpătul vremii (1978); Sentimentul românesc al fiinţei (1978); Devenirea întru fiinţă (1981); Cuvânt împreună despre rostirea românească (1987); Jurnalul de idei (1991) ş.a. [1, p.6-7].