Generozitate voluntară şi obligaţie socială în contextul evoluţiei asistenţei sociale
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
638 24
Ultima descărcare din IBN:
2023-06-04 20:27
SM ISO690:2012
MILICENCO, Stela. Generozitate voluntară şi obligaţie socială în contextul evoluţiei asistenţei sociale. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Ştiinţe socioumanistice, 28-29 septembrie 2016, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2016, 2016, Vol.2, R, SSU, pp. 91-94. ISBN 978-9975-71-818-9.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
Vol.2, R, SSU, 2016
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 28-29 septembrie 2016

Generozitate voluntară şi obligaţie socială în contextul evoluţiei asistenţei sociale


Pag. 91-94

Milicenco Stela
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 22 aprilie 2019


Rezumat

Dezvoltarea sistemelor naţionale de asistenţă socială şi constituirea identităţii profesiei de asistent social ţine de primele decenii ale secolului al XX-lea. Până în acea perioadă, asistarea indivizilor şi a grupurilor aflate în situaţii de risc a constituit preocuparea instituţiilor religioase, fiind asociată ideilor de caritate şi filantropie, ceea ce este consemnat în diverse documente şi scrieri vechi.  Printre formele principale de manifestare a filantropiei s-au evidenţiat următoarele: pomana (avea un caracter neorganizat şi nesistematic, având ca scop ajutorarea ocazională a anumitor categorii în dificultate), asistarea publică (se desfăşura în mod organizat de biserici, comunitate, persoane particulare, manifestându-se, în special, prin oferirea de adăpost şi alimentaţie săracilor), colecta (se adunau în comunitate produse, bani, haine, alimente şi se donau unei alte comunităţi), agapele creştine (se mai cunosc cu denumirea de „mesele dragostei creştine” şi se manifestau prin faptul că, după ce participau la cultul divin, credincioşii se aşezau toţi la aceeaşi masă şi luau împreună masa), ofrandele (daruri aduse de către creştini la altar, fiind de obicei  împărţite în trei părţi: una destinată cultului, alta destinată preoţilor slujitori şi alta destinată săracilor), nemijlocit slujirea (a luat cele mai diverse forme: de la sprijinul material până la cel spiritual (îndrumarea, rugăciunea), constituind o formă semnificativă de manifestare a acţiunilor filantropice în cadrul bisericilor) ş.a. Trebuie  menţionat faptul că domnitorii şi înaltele feţe bisericeşti susţineau şi încurajau diversele activităţi filatropice, spre exemplu, împăratul Constantin cel Mare a sprijinit personal aşezămintele sociale pentru persoanele sărace, inclusiv prin oferirea scutirilor de taxe, prin promovarea legilor care impunea reguli stricte de igienă în aceste aşezăminte, prin introducerea principiului „proprietăţii bisericeşti”, ceea ce a sporit considerabil averea bisericilor, dar în acelaşi timp şi numărul persoanelor sărace ajutate de biserică. Totuşi, printre cele mai remarcabile opere filantropice se evidenţiază acţiunile desfăşurate de Sfântul Vasile cel Mare, care încă din timpul păstoririi sale ca preot a înfiinţat primele adăposturi pentru copii, orfani, văduve, bolnavi, vârstnici etc. Prin scrierile sale şi prin exemplul personal, el îndemna oamenii să-i ajute pe cei săraci, neputincioşi, pe toţi cei care au nevoie de ajutor [3, p.10-14]. În perioada păstoririi sale, Sfântul Vasile cel Mare a inaugurat în anul 374 un complex asistenţial pe lângă Cezareea Capadochiei, care a obţinut în istorie denumirea „Vasiliada”. Acest sistem cuprindea case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru „leproşi” şi un xenodohion, iar în cadrul acestor instituţii îşi desfăşurau activitatea medici, infirmiere, brancardieri, supraveghetori şi oameni de serviciu. Prin activităţile desfăşurate, Sfântul Vasile cel Mare a contribuit la transformarea caracterului sporadic al acţiunilor de filatropie creştină în activităţi sistematice şi organizate, promovând, totodată, concepţia că fiecare individ, indiferent de situaţia în care se află, are dreptul de a obţine un ajutor şi de a se afirma în corespundere cu competenţele sale. În pofida multiplelor aspecte asemănătoare, asistenţa socială, formele de suport oferite, precum şi atitudinea faţă de persoanele în dificultate s-au manifestat totuşi diferit de la o societate la alta, fapt condiţionat de deosebirile existente în devenirea formelor de viaţă statală. Dat fiind că cea mai numeroasă categorie de beneficiari nevoiaşi o reprezentau săracii, acţiunile asistenţiale s-au întemeiat pe o concepţie „pozitivă” despre sărăcie. Existenţa sărăciei reprezenta un fapt normal în perioada feudală, deoarece se considera că viaţa săracă este o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după moarte (conform scrierilor biblice) şi, totodată, le oferea posibilitate celor bogaţi de a practica acţiuni de caritate şi filantropie, fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. În context social, această concepţie conducea la justificarea ordinii sociale existente, la explicarea fenomenului de sărăcie prin cauze de natură individuală şi, respectiv, la absolvirea statului de orice responsabilitate faţă de membrii săraci ai societăţii. Odată cu trecerea timpului, atitudinea respectivă s-a schimbat: sărăcia nu mai era văzută ca o virtute, ci, dimpotrivă, ca un rezultat al leneviei, ca o greşeală morală ce trebuie reprimată. Sociologul H.Spencer a dat o formulare netă teoriei morale a sărăciei, care generaliza concepţia menţionată supra privind fenomenul sărăciei, sursa sărăciei fiind identificată în caracteristicile morale ale indivizilor (leneşi, angajaţi într-un mod de viaţă autodistructiv), vinovaţi de această stare fiind săracii înşişi. Starea lor este considerată o consecinţă a greşelilor personale şi a comportamentului deviant, ghidat de recompense uşoare şi orientare prezenteistă, cea mai semnificativă fiind lipsa efortului pentru a depăşi starea de sărăcie.  În calitate de promotor al evoluţionismului şi devenit deja renumit pentru modul cum a interpretat celebrul principiu al lui C.Darwin de „supravieţuire a celui mai adaptat ca reglator al evoluţiei”, H.Spencer considera că statul nu trebuie să intervină pentru susţinerea celor săraci. O asemenea intervenţie ar putea avea chiar efecte distructive, împiedicând funcţionarea benefică a selecţiei naturale şi fiind responsabilă de degradarea moralităţii, micşorând motivarea de a munci. Cei care nu doresc să muncească ca să-şi asigure bunăstarea nu au dreptul de a beneficia de ajutor din partea statului şi, în consecinţă, nu au dreptul să supravieţuiască [4, p.26-29]. Acuzaţiile privind greşelile săracilor se fundamentează pe orientările de valoare ale acestora, considerându-se că sunt în această stare pentru că nu depun efort în a depăşi situaţiile dificile, sunt incompetenţi, nu şi-au format abilităţi pentru a găsi soluţii etc. În contextul acestei teorii, cauzele care generează sărăcia sunt de natură patologică (resemnare, fatalism) şi presupun blamarea victimei. Propunându-şi eradicarea acestor „patologii sociale”, H.Spencer şi adepţii acestei teorii condamnau comportamentul respectiv, fără a încerca a-i înţelege cauzele. În acest sens, ei utilizau evaluări cu caracter universal, potrivit cărora starea normală, sănătoasă a societăţii este un lucru dorit, aşteptat şi benefic, iar devierile de la această stare – un lucru indezirabil, negativ. Preocupările lor erau centrate nu pe înlăturarea cauzelor, ci pe suprimarea efectelor, iar introducerea variabilelor apreciative moral/imoral, benefic/negativ distorsionează conţinutul real al fenomenului sărăciei, care nu mai este analizat aşa cum este, ci aşa cum ar trebui să fie [1, p.18-25]. Treptat, şi perspectiva morală a fost înlocuită cu altele, mai adecvate, care nu mai considerau sărăcia şi dependenţa faţă de instituţiile ce acordă asistenţă drept o consecinţă a viciilor personale [2, p.38-47].  Cu toate că la începutul epocii moderne sărăcia nu era considerată încă o problemă socială, ci una individuală, totuşi statul percepea consecinţele creşterii populaţiei urbane sărace, fiind nevoit să reacţioneze. Pentru a putea răspunde presiunilor tot mai mari din partea populaţiei sărace, monarhia engleză a emis în secolul al XVIlea o serie de legi care obligau comunităţile să se îngrijească de săracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în „Elisabethan Act” (1601), transformau apelul la generozitatea voluntară într-o obligaţie socială.Tot în Anglia s-au dezvoltat şi alte forme de luptă împotriva sărăciei: workhouses (ateliere publice în care cei săraci, indiferent de vârstă şi sex, puteau presta diferite munci contra plată), sistemele Roundsman (întreţinerea şomerilor de către cetăţenii bogaţi ai parohiei din care aceştia făceau parte) şi Speenhamland (acordarea unor compensaţii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensaţii ce urmăreau atingerea unui prag calculat în funcţie de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreţinere, sumele necesare compensaţiilor salariale provenind din banii publici). Modul în care era concepută asistenţa socială a persoanelor în situaţii de risc în epoca modernă era expresia unui sistem, în care beneficiarii nu aveau niciun cuvânt de spus. Odată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetăţeni în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care îşi are originea în sistemul economic, şi nu în decăderea morală a indivizilor. În primele decenii ale secolului al XX-lea, în numeroase ţări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist oferea o serie de prestaţii în favoarea persoanelor în situaţii de risc. Odată cu această schimbare de optică în percepţia problemelor sociale, se dezvoltă şi se consolidează asistenţa socială ca domeniu distinct de activitate.