Reglementarea răspunderii penale pentru încălcarea dispoziţiilor privind securitatea şi sănătatea în muncă este realizată în mod diferit în legislaţia penală din România şi în cea din Republica Moldova.  Susţinem opinia autorilor care menţionează că obiectul infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă [2, p.175] conține un obiect juridic principal şi un obiect juridic secundar.  Practic, prin săvârşirea acestor infracţiuni, se încalcă principii şi reguli (dispoziţii) privind securitatea şi sănătatea în muncă, stabilite, în primul rând, prin Legea nr. 319/2006, dar şi prin alte acte speciale care conţin asemenea prevederi, cum ar fi: Constituţia; Codul muncii; Contractele Colective şi Individuale de Muncă; Regulamentele Interne sau de Organizare şi Funcţionare; Instrucţiunile proprii de securitate şi sănătate a muncii; Fişa Postului; măsurile obligatorii dispuse de inspectorii de muncă etc., care ar asigura lucrătorilor, desfăşurarea procesului de muncă în condiţii de siguranţă din punctul de vedere al vieţii, integrităţii fizice şi psihice, şi sănătăţii. Pentru a identifica subiecţii infracţiunilor la normele de securitate şi sănătate în muncă, trebuie să ne raportăm la dispoziţiile Legii menţionate, potrivit căreia persoanele responsabile pentru luarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă sunt cele care conduc, organizează şi controlează procesele de muncă. Practica instanţelor a fost neunitară, unele [5] considerând că trebuie scoase din sfera subiecţilor activi acele persoane care exercită numai în fapt activităţi de conducere, coordonare şi control, altele [8] [9], dimpotrivă, consideră că au calitatea de subiecţi activi şi acele persoane care exercită numai în fapt anumite atribuţii, indiferent de modul în care au fost învestite. În ce ne priveşte, ne alăturăm acelora [14, p.116; 2, p.177] care susţin că poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă atât persoana care are o obligaţie legală în acest sens, fiind învestită printr-un contract, decizie, fişa de post, regulament etc., cât şi persoana care exercită în fapt atribuţii pe linia securităţii şi sănătăţii în muncă, indiferent de modul în care a fost învestită.  În acest sens, trebuie precizat că subiect activ al infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă poate fi şi o persoană care prestează activitate ocazional la un loc de muncă sau se află din diferite alte motive [6, p.65] la acel loc de muncă, chiar dacă nu prestează în mod permanent activitate la acel loc de muncă. Poate fi, de asemeni, subiect activ al infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă şi persoana care prin depăşirea atribuţiilor de serviciu stabilite a încălcat normele de securitate şi sănătate în muncă, indiferent dacă este personal de conducere sau de execuţie, considerându-se că exercită în fapt acele atribuţii de serviciu [3, p.145]. Subiecţi pasivi ai infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă sunt, pe de o parte, statul ca subiect pasiv principal şi titular al valorii sociale ocrotite, iar pe de alta parte, orice persoană fizică vătămată sau pusă în pericol prin săvârşirea infracţiunilor, ca subiect pasiv secundar.  Specific infracţiunilor la securitatea şi sănătatea în muncă este elementul material al laturii obiective, redat în textul de lege prin cuvintele neluare şi nerespectare. Suntem deci în faţa unei reglementări-cadru [7, p.683], norma penală urmând să fie completată, de la caz la caz, în funcţie de domeniul concret de activitate în care a avut loc fapta penală, cu reglementarile tehnice încălcate, cuprinse în alte acte normative care conţin dispoziţii privind securitatea şi sănătatea în muncă.  În literatura de specialitate [2, p.179] [16], se menţionează că ,,prevederile din fişa postului, instrucţiunile suplimentare de securitate şi sănătate în muncă întocmite de angajator şi dispoziţiile date în scris de inspectorii de muncă pot fi asimilate cu normele tehnice de securitate şi sănătate a muncii, respectiv dacă încălcarea acestora poate să atragă în final răspunderea penală”. Potrivit legislaţiei muncii, sarcinile stabilite prin fişa postului sunt obligatorii pentru salariaţi, astfel încât încălcarea acelor sarcini cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă poate conduce la concluzia existenţei laturii obiective a infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă, aceste atribuţii fiind asimilabile cu normele tehnice de securitate şi sănătate a muncii [15, p.10]. Jurisprudenţa [10, 11, 17] s-a pronuntat, atât în privinţa atribuţiilor stabilite prin fişa postului, cât şi a instrucţiunilor proprii de securitate şi sănătate elaborate de către angajatori, în sensul că încălcarea acestora poate să atragă răspunderea penală.  Referitor la măsurile obligatorii dispuse de inspectorii de muncă prin actele de control încheiate ca urmare a vizitelor de inspecţie, considerăm, alături de alţi autori [2, p.180; 16, p.147-149], că acestea pot fi asimilate cu normele tehnice de securitate şi sănătate în muncă.  Aşadar, fapta, fie acţiune, fie inacţiune (omisiune), prin care se încalcă aceste măsuri obligatorii ale inspectorilor de muncă, consideram [18, p.57] că poate constitui latura obiectivă a infracţinilor privind securitatea şi sănătatea în muncă, şi poate atrage răspunderea penală [12,19]. Unii autori [2, p.182] apreciază că ,,întrucât au un caracter de pericol, în cazul infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă, stabilirea legaturii de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din săvârşirea faptei, ex re.” Nefiind vorba de un pericol generic, abstract, presupus, ci de un pericol concret şi iminent, raportul de cauzalitate nu se prezumă, ci trebuie dovedit de către organele judiciare [21, p.487]. Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii se referă la vinovăţia autorului, la starea de conştiinţă şi de voinţă a acestuia în momentul săvârşirii faptei. Vinovăţia este ,,un act de conştiinţă care implică, în primul rând, un factor intelectiv şi apoi unul volitiv, deci un proces de conştiinţă şi apoi unul de voinţă, conştiinţa fiind premisa voinţei” [20]. Sub aspectul formei, infracţiunile privind securitatea şi sănătatea în muncă sunt infracţiuni de pericol, instantanee, ele se consumă prin simpla producere a unei stări de pericol iminent [1, p.122; 4, p.79] de accidentare sau îmbolnăvire profesională (neexistând cerinţa legală de producere a acestora). Cât priveşte răspunderea penală a persoanei juridice, considerăm, alături de alţi autori [2, p.185] că şi persoana juridică poate fi subiect al infracţiunilor privind securitatea şi sănătatea în muncă, ca de altfel şi angajatorul persoană fizică.  Răspunderea penală a persoanei juridice este prevazută atât în noul Cod penal al României în (art. 135-151), cât şi în Codul penal al Republicii Moldova (art. 21). În Republica Moldova, răspundеrеa pеnаlă а аngаjаtоrilоr privind infracţiunile la securitatea şi sănătatea în muncă, еstе reglementată în art.183 din Соdul pеnаl аl Rеpubliсii Mоldova. Analizând art. 183 din Соdul pеnаl аl Rеpubliсii Mоldova, evidenţiem că salariaţii de execuţie, deci fără funсţiе dе răspundеrе, care au încălcat normele de securitate şi sănătate în muncă, nu răspund penal, potrivit acestui text de lege. Această răspundere juridică a salariatului în materie de securitate şi sănătate în muncă este prevazută în art. 23 al Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.186 din 10.07.2008 [13]. Ca o concluzie, în Codul penal din Republica Moldova infracţiunile la securitatea şi sănătatea în muncă sunt infracţiuni de rezultat, în sensul în care, dacă nu se produce rezultatul periculos, fie un ассidеnt dе munсă sau аltе urmări grаvе, fiе dесеsul unеi pеrsоаnе, atunci nu se poate reţine răspunderea penală. În legislaţia românească infracţiunile la securitatea şi sănătatea în muncă sunt infracţiuni de pericol. Pentru atragerea la răspunderea penală este suficientă crearea unui pericol iminent de accidentare, nefiind necesară producerea unui accident de muncă sau îmbolnavire profesională. În conţinutul infracţiunilor nu se face referire la rezultat, iar starea de pericol nu este prevazută în conţinutul infracţiunii, ea se deduce din însăşi săvârşirea faptei.