În ceea ce priveşte principiul subsidiarităţii în contextul sistemului european de protecţie a drepturilor şi libertăţilor omului, instituit în virtutea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO) [2], trebuie de subliniat faptul că principiul dat este aplicat în mod particular de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mandatul său limitându-se la monitorizarea respectării Convenţiei de către statele semnatare. Prin urmare, subsidiaritatea în acest context are un caracter complementar, iar competenţele de intervenţie ale Curţii sunt limitate la cazurile în care instituţiile locale sunt incapabile de a asigura eficient protecţia drepturilor omului [3].  În sistemul CEDO, principiul subsidiarităţii nu este de o aplicabilitate absolută. În primul rând, acesta nu este unicul principiu fundamental al CEDO, deoarece sistemul de la Strasbourg se bazează pe un al doilea pilon, şi anume, pe regula că drepturile trebuie să fie eficiente, or, Convenţia are scopul de a garanta drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, dar practice şi eficiente. Acest principiu serveşte ca o contragreutate a principiului subsidiarităţii, în cazul în care eşecul Curţii de a acţiona ar duce la o negare a justiţiei din partea sa, făcând drepturile garantate prin Convenţie inoperante, Curtea poate şi trebuie să intervină în rolul atribuit prin articolul 19. În al doilea rând, este important de menţionat principiul interpretării evolutive a Convenţiei, în conformitate cu care aceasta din urmă este un instrument viabil care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale. În virtutea acestui din urmă principiu, poziţia Curţii în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al unui anumit drept poate evolua de-a lungul anilor sau deceniilor, astfel încât o problemă specifică, până în prezent lăsată în întregime la latitudinea statelor poate fi pusă în ordinea de zi a Curţii. În al treilea rând, principiul subsidiarităţii în sine nu este nici static, nici unilateral. Sub influenţa unei întregi serii de factori – inclusiv determinarea de a aplica principiul că drepturile trebuie să fie eficace, perceput de către judecători, atunci când aceştia se pronunţă asupra unei speţe concrete – oscilează între autoconstrângerea magistrală şi activismul judiciar. În contextul Curţii, două tipuri de subsidiaritate pot fi identificate: subsidiaritatea procedurală, care reglementează relaţia funcţională dintre Curte şi autorităţile naţionale şi împărţirea responsabilităţilor de acţiune şi intervenţie, şi subsidiaritatea de fond, care reglementează responsabilităţile relative de luare a deciziilor şi de evaluare [4]. Aspectul procedural al principiului subsidiarităţii este reflectat în articolul 35 din Convenţie, care prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea tuturor căilor de atac interne, în conformitate cu normele general-recunoscute ale dreptului internaţional, şi în termen de şase luni de la data la care a fost luată decizia finală. Cu alte cuvinte, solicitanţii trebuie să ofere în prealabil autorităţilor din statul în cauză şi, în special, instanţelor de judecată naţionale, posibilitatea de a reglementa problema apărută în temeiul Convenţiei. Numai atunci când autorităţile au eşuat definitiv în această sarcină, persoana în cauză poate să se adreseze la Curtea de la Strasbourg. Statele sunt obligate să stabilească căi de atac eficiente în sistemele lor juridice, astfel încât acestea să poată furniza ele însele despăgubiri pentru toate tipurile de încălcări ale Convenţiei. Articolul 35 este bazat pe ideea că statul în cauză dispune de remedii eficiente în principiu, de care trebuie să facă uz solicitanţii. Dacă persoana în cauză obţine despăgubiri adecvate – de exemplu, sub formă de compensaţii financiare proporţionale cu gravitatea presupusei încălcări – apelul la forul contenciosului european pierde orice raison d'être.  Cât priveşte subsidiaritatea în fond, avem problema cererilor la ,,a patra instanţă”. Acest termen este oarecum paradoxal şi se referă la ceea ce Curtea de fapt nu este: nu este o curte de apel sau un tribunal care poate anula hotărârile pronunţate de instanţele de judecată în statele părţi sau să reexamineze cauzele judecate de instanţele naţionale. Prin urmare, cererile la a patra instanţă reies dintr-o neînţelegere din partea solicitanţilor cu privire la rolul Curţii şi natura echipamentului judiciar instituit prin Convenţia europeană. Fosta Comisie a Drepturilor Omului a elaborat şi dezvoltat ulterior doctrina celei de a patra instanţe, pe care Curtea, la rândul său, a adoptat-o. Aceasta presupune că datoria Curţii este de a asigura respectarea angajamentelor sale faţă de statele părţi în conformitate cu articolul 19. Însă în funcţiile Curţii nu intră cercetarea presupuselor erori de fapt şi de drept comise de către o instanţă naţională, decât dacă acestea au încălcat drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Nu este rolul Curţii să evalueze în sine faptele care au condus un tribunal naţional să adopte o decizie şi nu alta. Dacă ar fi fost altfel, Curtea ar acţiona ca o a treia sau a patra instanţă, care ar încălca limitele mandatului său. În acest context, trebuie menţionat faptul că în pofida rolului subsidiar al mecanismului de protecţie instituit de CEDO, în practică există şi cazuri când forul de la Strasbourg adoptă o altă soluţie decât instanţele naţionale, în urma reaprecierii probelor existente într-un anumit dosar, în special în ceea ce ţine de încălcări ale art. 2 (dreptul la viaţă) şi art. 3 (interzicerea torturii), sau la cazul motivării aplicării măsurii preventive de arestul provizoriu în cadrul urmăririi penale în ceea ce ţine de art. 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă). În ciuda opiniei existente că activitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului prejudiciază suveranitatea de stat, trebuie de luat în consideraţie că statele suverane rămân principalii actori în dreptul internaţional public, iar ceilalţi actori (cum ar fi organizaţiile internaţionale) îşi dezvoltă competenţele şi legitimitatea lor de la state. Din acest motiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a cărei competenţă este limitată prin articolul 19 la asigurarea că părţile contractante respectă angajamentele lor faţă de Convenţie, nu poate să depăşească limitele competenţelor generale delegate prin voinţa suverană a statelor. În conformitate cu această logică, reiese că statul ar trebui să fie primul care să abordeze chestiunile legate de drepturile omului care apar pe teritoriul lor. Mai mult, datorită contactului lor direct şi continuu, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât o instanţă internaţională pentru a evalua multitudinea de factori care înconjoară fiecare caz, prin urmare instanţele interne sunt primele responsabile pentru a identifica şi compensa posibilele încălcări ale drepturilor omului în fiecare caz particular [1, p. 38-79]. Principala lecţie ce reiese din practica Curţii şi funcţionarea sistemului european de protecţie a drepturilor omului este respectul pentru statul-naţiune, tradiţiile naţionale, judecătorul naţional. Responsabilitatea principală pentru executarea cerinţelor CEDO este statul. Anume de stat depinde modul şi măsura în care Convenţia va fi implementată la nivel local. Niciun mecanism internaţional nu schimbă această situaţie. De fapt, instrumentele şi mecanismele internaţionale sunt create în alte scopuri, precum să ajute statul în procesul garantării drepturilor omului la nivel intern, şi să asigure supremaţia drepturilor omului în situaţiile în care statul omite să o facă. Curtea are funcţia subsidiară de a supraveghea ca Convenţia Europeană să fie respectată cu bună-credinţă. Regula epuizării căilor de atac interne este creată pentru a permite judecătorului naţional de la o instanţă superioară să corecteze erorile făcute de instanţele inferioare, astfel încât sistemul juridic naţional săşi înlăture singur încălcările comise ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.