Starea civilă reprezintă un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică ca subiect de drepturi şi obligaţii şi i se stabileşte poziţia sa juridică faţă de familie şi societate. Starea civilă ca drept subiectiv nepatrimonial cuprinde următoarele prerogative: posibilitatea persoanei fizice de a se individualiza prin starea civilă; posibilitatea de a pretinde să fie individualizată de către alţii prin starea sa civilă şi posibilitatea de a recurge, în caz de necesitate, la forţa coercitivă a statului pentru apărarea stării civile. Pentru ca o persoană fizică să aibă o stare civilă, trebuie să se producă unele împrejurări – acte şi fapte juridice – care să transforme posibilitatea abstractă, prevăzută de lege, într-o realitate concretă. O persoană nu poate să-şi aleagă o stare civilă care nu este conformă cu legea ori să ceară înregistrarea unor acte sau fapte care nu sunt prevăzute de lege. Civilistul român M.B. Contacuzino scria că „fiinţa omenească – nu e o persoană pe terenul dreptului decât în măsura în care puterile sale sunt recunoscute de societate ca susceptibile de a crea o armonie şi de a îndeplini prin liberul lor avânt funcţiuni sociale” [1]. Dovada stării civile se face prin actele de stare civilă care sunt înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele juridice care au dus la naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor şi a statutului de drept al fiecărui om. Natura juridică a actelor de stare civilă a fost şi continuă să fie obiect al controverselor doctrinare. Complexitatea naturii juridice se datorează mai multor factori între care reglementările care se întâlnesc în diferite acte normative, cum ar fi Codul civil, Codul familiei, Legea privind actele de stare civilă nr.100 din 26 aprilie 2001, etc. Respectiv, se discută problema apartenenţei actelor de stare civilă: dreptului civil, dreptului administrativ sau dreptului familiei. Pentru dreptul civil, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice de stat ce determină starea civilă care are importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale fiecărui om şi prin care se confirmă începutul şi sfârşitul persoanei fizice ca subiect de drept. În Codul civil al Republicii Moldova doar un singur articol, 54, denumit înregistrarea actelor de stare civilă constată care acte de stare civilă sunt supuse înregistrărilor de stat şi de care organe se efectuează înregistrările. În doctrina civilă se susţine că înscrisurile autentice de stat sunt producătoare de efecte juridice sub aspectul valabilităţii şi al puterii lor doveditoare. Între starea civilă a unei persoane, privită ca totalitate de elemente care contribuie la determinarea calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii şi actele de stare civilă ca înscrisuri autentice ce constată şi concretizează acte şi fapte care alcătuiesc elementele stării civile a unei persoane fizice, trebuie să existe o concordanţă deplină. Conceptul potrivit căruia actele de stare civilă fac parte din dreptul administrativ are la bază argumentul potrivit căruia la întocmirea actului de stare civilă, funcţionarul de stare civilă este obligat să facă verificări cu privire la declaraţiile părţilor, să controleze realitatea acestor declaraţii şi să refuze întocmirea actului dacă nu sunt îndeplinite cerinţele legale. Desigur argumentul nu este convingător, deoarece posibilitatea funcţionarului de stare civilă de a refuza întocmirea actului de stare civilă constituie o dovadă elocventă că activitatea lui nu ia forma unui act administrativ. Manifestarea de voinţă a declaranţilor ar fi îmbrăcat forma actului administrativ, dacă funcţionarul de stare civilă avea dreptul să facă înregistrările peste sau în contra voinţei declaranţilor. „Starea civilă a persoanei fizice este unul dintre aspectele cuprinse în noţiunea de stare juridică şi este constituită din evenimente şi activităţi ca naşterea, recunoaşterea şi stabilirea filiaţiei, înfierea, căsătoria, moartea” [2]. Naşterea şi decesul sunt caracterizate ca fiind fapte de stare civilă, care rezultă din unele împrejurări naturale şi nu depind în mod direct de manifestări de voinţă din partea persoanei fizice respective, însă de care depinde începutul şi sfârşitul stării civile. Spre deosebire de naştere şi deces, căsătoria, divorţul, adopţia etc. sunt acte juridice care determină modificarea stării civile a persoanei fizice, ca urmare a unei manifestări de voinţă, în condiţiile şi limitele legii. Identificarea persoanei fizice în familie şi societate este o cerinţă generală şi permanentă în sensul că individualizarea ei este necesară în toate raporturile juridice la care participă şi nu numai în cele familiale, pe de o parte, iar pe de altă parte, această individualizare începe odată cu naşterea şi încetează cu moartea sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice. Alte elemente ale stării civile, cum ar fi căsătoria, divorţul, recunoaşterea filiaţiei, schimbarea numelui etc. sunt acte juridice ce se produc ca urmare a manifestării de voinţă a persoanelor şi care se întocmesc sau se înscriu prin menţiune în registrele de stare civilă în conformitate cu dispoziţiile legale.  Prin actele întocmite, modificate sau completate starea civilă determinată de lege devine o realitate concretă ce individualizează o persoană. Actele de stare civilă sunt opozabile faţă de toate persoanele (erga omnes). Opozabilitatea actelor de stare civilă faţă de toate persoanele prezintă o importanţă deosebită în materie de probaţiune, deoarece terţele persoane nu pot nesocoti forţa probantă a actelor de stare civilă, invocând faptul că nu au fost de faţă la întocmirea actului. Starea civilă a unei persoane, în raport cu familia sa, se întemeiază pe relaţiile ce izvorăsc din filiaţie sau rudenie, reflectând diferitele legături juridice ce se stabilesc între persoanele care fac parte din aceeaşi comunitate familială. Poziţia juridică a unei persoane în raport cu familia sa constituie elementul cel mai important al stării civile. Organele de stare civilă din Republica Moldova asigură înregistrarea următoarelor tipuri de acte: de naştere, de căsătorie, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces. În urma înregistrării de stat, se întocmeşte actul de stare civilă, în temeiul căruia se eliberează certificatele, extrasele, copiile de pe act, duplicatele certificatelor şi alte documente ce confirmă starea civilă. Este de menţionat că în majoritatea ţărilor europene nu se întocmesc decât acte de naştere, de căsătorie şi de deces, iar în alte cazuri actele sunt înlocuite cu hotărâri judecătoreşti.Aşadar, actele de stare civilă sunt înscrisurile autentice de stat care fixează faptele juridice dând naştere la raporturile juridice familiale – naşterea, căsătoria, divorţul, recunoaşterea paternităţii (maternităţii), adopţia, schimbarea numelui; acestea având o reglementare, destul de amplă în Codul familiei, ceea ce ne determină să afirmăm că actele de stare civilă au o natură juridică complexă, având tangenţe cu mai multe ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, dreptul administrativ, dar înclină mai mult spre dreptul familiei, unde şi este amplasată şi studiată instituţia menţionată [3]. Instituţia actelor de stare civilă din dreptul familiei a fost şi rămâne una complexă, puţin studiată în doctrină, dar de o importanţă enormă în viaţa fiecărui om, în special în perioada contemporană caracterizată printr-un nivel înalt de migraţie a populaţiei şi, tocmai din aceste considerente, este necesar aprofundarea studiului ştiinţific în domeniu în scopul facilitării ajustării legislaţiei în domeniu cu legislaţia statelor europene.