Tradițional, la începutul lunii mai se face mare forfotă în jurul problemei libertății presei, rolului ei în societate, independenței instituțiilor media, realizărilor mijloacelor de comunicare în masă în direcția dezvoltării și consolidării democrației. Spre regret, în acest sens, mesaje protocolare și mai mult de consolare se fac auzite cu preponderență din partea elitelor politice, fie internaționale sau naționale. În spatele unor fraze generale, de etichetă, se ascunde, de fapt, starea reală a mass-mediei în Europa, Republica Moldova remarcându-se aici într-o lumină din ce în ce mai proastă. Secretarul General al Consiliului Europei Thorbjørn Jagland s-a adresat către cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, ca acestea să se asigure că legislația lor națională cu privire la defăimare nu duce la autocenzura mass-mediei. ,,Suntem martorii tendințelor îngrijorătoare din partea unor guverne care folosesc defăimarea în scopuri politice, aplicând arbitrar legile cu privire la defăimare. De asemenea, aproape jumătate din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei nu garantează securitatea jurnaliştilor într-un mod satisfăcător: situaţia a degradat anul trecut, numărul de agresiuni fizice împotriva lor şi atentatele asupra bunurilor acestora nu au încetat să sporească. Acestea sunt printre concluziile raportului meu privind situația democrației, drepturilor omului și a statului de drept în Europa 2016”, a declarat Secretarul General [1]. În aproape jumătate din statele membre ale Consiliului Europei jurnaliștii activează în condiții anormale. Poate nici nu este cazul, atunci, să ne îngrijorăm că în ceea ce privește libertatea presei Republica Moldova s-a situat în anul 2015 pe poziția a 76-a din cele 180 de țări din lume, participante la clasament?! [2]. Chiar dacă în anul trecut ne-am coborât cu patru poziții mai jos decât în anul 2014 și cu 20 față de anul 2013?! Am spus la început că de Ziua Mondială a Libertății Presei la tribune se ridică oficialitățile, în timp ce vocea jurnaliștilor rămâne din ce în ce mai ștearsă, mai anemică, mai lipsită de orice culoare (cu excepția celei politice). Acest lucru în al treilea deceniu de independență a RM este mai mult îngrijorător decât straniu. Cum de am ajuns într-un declin perpetuu în ceea ce privește libertatea presei? De ce am trădat eforturile de emancipare a presei, de constituire a ei, fie și în stare embrionară, ca „putere a patra” în Republica Moldova și am admis rostogolirea ei umilitoare spre monopolism și servilism? Libertatea presei în țara noastră, ca pe întregul spațiu postsovietic, a fost percepută ca un act de eliberare de cenzura ideologică, de partid, statală, de orice încercări de a dicta jurnalistului ce, despre cine și cum să scrie. La început această libertate de exprimare, de comunicare a mass-mediei era și un drept cucerit de fiecare cetățean, liber de a obține orice informație obiectivă despre realitățile din jurul său și de pretutindeni. Libertatea era reală pentru creatorii media, care lucrau pentru public. Libertatea era reală și pentru consumatorii media, care aveau acces la informare echidistantă, imparțială, pluralistă, completă, necenzurată. Această relație dintre jurnalist și public în primii ani de tranziție a societății și presei moldovenești de la un regim autoritar doctrinar la democrație este descrisă plastic de cercetătorul Mihail Guzun. La baza nașterii unui articol de presă, scrie M.Guzun, trebuie să stea cu necesitate cineva, care să dorească să afle ceva. Adică un om curios –cititor de ziar, radioascultător sau telespectator, care dorește să afle ceva de la cineva. Și aici apare în mod necesar acel care vine să împlinească această necesitate, adică reporterul, jurnalistul – autorul textului tipărit, difuzat prin radio sau televiziune. De aici şi acreditarea ideii că autorul textului publicistic este acel care conferă greutate demersului ziaristic, nu numai prin mesajul difuzat, dar şi prin atitudine, tonalitate, prin stilul expunerii [3]. În acea perioadă, când pentru deschiderea unui ziar, unei reviste, lansarea unui post de radio sau televiziune nu erau necesare sume mari de bani, presa era liberă prin publicul său, care prin participare feedback la programele de actualități, dezbateri, discuții, consolida temeliile unei mass-medii libere, aducea un suflu viu în procesul de afirmare a valorilor și principiilor democratice din țară. În același timp, practica a demonstrat incontestabil că libertatea mass-mediei nu poate exista decât într-un aliaj puternic cu responsabilitatea ei. Or, după scurt timp, libertatea de a informa a fost confundată cu propaganda politică, care în prezent este practic dominantă în programele de actualități ale posturilor de radio și televiziune, în rețelele internet. Divertismentul inteligent a fost substituit cu programe de prost gust. În goana după profit a patronilor de presă, în politica editorială a instituțiilor media din Republica Moldova, de altfel, ca și în alte țări din această parte a lumii, nu se găsește loc pentru domeniile de educație. Astfel, într-un mod evident se încalcă echilibrul dintre rolul presei de a informa, de a distra și de a educa. Noile tehnologii informaționale, care, la prima vedere, au sarcina de a extinde agora virtuală mediatică pentru un public mai larg, au dus în Republica Moldova la un fenomen contrar celui așteptat. Apariția și dezvoltarea unor numeroase posturi de radio și TV, includerea lor în sistemul unor corporații și holdinguri mediatice au fost posibile în urma unor serioase investiții de capital. Astfel, concentrarea instituțiilor mediatice în mâinile unui grup îngust de persoane din cercurile politice-financiare, apoi monopolizarea lor, au adus o lovitură puternică independenței și libertății presei. Emanciparea presei este substituită de o angajare mai mult sau mai puțin vădită la interesele private sau de grup ale oligarhiei moldovenești. Produsul mediatic al instituțiilor media autohtone, care continuă să afirme despre independența și libertatea lor, este direct orientat spre apărarea unor interese clare sau obscure ale unor cercuri restrânse politice și economice. Dispar principiile de bază ale unei prese libere, ele apărând doar episodic ca niște slogane propagandistice în luările de cuvânt, la anumite ocazii, ale oficialilor sau la manifestările plătite din banii occidentalilor ale unor și aceiași ong-iști. Lupta din culise pentru putere, pentru bani, pentru influență, devenind dominantă în ultimii ani, se strecoară în paginile presei tipărite și în internet, la ecrane și microfoane. Patronii comandă materiale denigratoare la adresa concurenților și adversarilor lor, iar jurnaliștii încearcă să-și demonstreze, care mai de care, abilitățile de a servi interesele celor care îi plătesc. Publicul consumator pierde din libertatea de a alege. În segmentarea pieței mediatice după principiile de proprietate și aservire, consumatorul media se trezește în captivitate. El pierde dreptul de a avea acces la o informare veridică, obiectivă și imparțială. Presa nu mai este preocupată de grijile cotidiene ale cetățenilor simpli, de viața și interesele lor. Prioritatea creatorilor media este de a prezenta elitele politice, economice, scandalurile, în toată goliciunea lor. Senzaționalul și divertismentul degradant marginalizează materialele de opinie și comentative. Mai multe categorii de populație sunt subreprezentate în paginile de reviste, la radio și televiziune, cum ar fi copiii, adolescenții, bătrânii, muncitorii și țăranii, o bună parte a intelectualității de la orașe și sate. Am putea polemiza ori nu cu aprecierea pesimistă, pe care o face politologul, profesorul universitar Victor Moraru stării reale a massmediei din Republica Moldova vis-à-vis de independența și libertatea lor. Practica reală, subliniază savantul, demonstrează..., de cele mai multe ori, inconsistența aspirațiilor de independență a mijloacelor de comunicare: este evident că structurile politice nu au cum să renunțe la exploatarea potențialului unor resurse, practice, indispensabile activității lor, cum este mass-media; pe de altă parte, funcționarea mediei în cadrul economiei de piață implică respectarea regulilor jocului, respectiv, comercializarea informației, dependența de afluxurile publicității, necesitatea unor investiții, provenite de la deținătorii pârghiilor economice, ceea ce, în consecință, determină pactizarea cu puterea, fie cu cea politică, fie cu cea economică, ori cu simbioza acestora [4].