Necesitatea educaţiei permanente a fost intuită cu mult timp în urmă, înainte de a se constitui într-un principiu fundamental de abordare şi considerare a educaţiei contemporane. J.A. Comenius apreciază că „pentru fiecare om, viaţa sa este o şcoală, de la leagăn până la mormânt”, afirmând că „tot ceea ce facem, ce gândim, vorbim, auzim, dobândim şi posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără să putem atinge vreodată suprema treaptă” [3, p.20]. Permanenţa educaţiei poate fi analizată în două planuri: socialistoric, pe de o parte, şi individual, pe de altă parte. Educaţia este privită ca o prezenţă continuă în evoluţia umanităţii, fiind considerată o activitate „veşnică”, reprezentând un liant între diferitele momente de evoluţie a societăţii omeneşti, asigurând: legătura între generaţii succesive, punerea în legătură a prezentului cu trecutul şi viitorul, transmiterea către generaţiile tinere a ceea ce au gândit şi au creat predecesorii și realizarea progresului societăţii. În egală măsură, educaţia trebuie considerată ca o dimensiune a întregii vieţi, ca un continuum existenţial, a cărui durată se suprapune cu durata vieţii înseşi şi care nu trebuie limitată în timp (vârsta şcolară) sau în spaţiu (clase, locaţii şcolare). R.H. Dave afirma: ,,Educația permanentă este un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor, în scopul îmbunătățirii calității vieții atât a indivizilor, cât și a colectivității lor. Aceasta este o idee comprehensivă și unificatoare care include învățarea formală, nonformală și informală pentru îmbogățirea unui orizont de cunoaștere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii și domenii ale vieții. Educația permanentă este în relație directă cu dezvoltarea individuală și progresul social. De aceea idei precum a învăța să fii și,o societate a învățării sau o societate educativă sunt asociate cu acest concept” [5, p.47-48]. Din punct de vedere individual, P.Lengrand descrie educația permanentă drept ,,un efort de reconciliere și armonizare a diferitor stadii ale instruirii în așa fel încât individul să nu mai fie în conflict cu el însuși. Orientarea spre unitate, coordonare și continuitatea dezvoltării personalității conduce spre elaborarea programei și a instrumentelor de educație care dezvoltă în permanență interacțiunea dintre trebuințe și lecțiile de viață profesională, de exprimare culturală, de dezvoltare generală sau alte diverse situații prin care fiecare individ se perfecționează și se desăvârșește pe sine însuși ” [7, p.54]. În mod similar, abordând această idee din punct de vedere societal, F.W. Jessup constată că educația permanentă ,,este un ideal care se manifestă în nenumărate feluri. Aceasta este o stare, o calitate a societății care se manifestă ea însăși în atitudini, în relații și în organizarea socială” [6, p.31]. Conceptualizarea termenului de educație permanentă, în ansamblu, este dificilă a fi realizată din cauza comprehensivității și a multiplelor ei modalități. Prin urmare, Institutul UNESCO pentru Educație din Hamburg a întreprins un studiu exploratoriu în literatura de specialitate, stabilind, pe această bază, un set de aproximativ douăzeci de caracteristici ale conceptului de educație permanentă, caracteristici ce descriu semnificația, funcțiile, obiectivele, relațiile și alte calități ale acestui concept. Astfel, printre caracteristicile de bază ale conceptului de educație permanеtă, conform studiului realizat de Institutul UNESCO, deosebim: educația permanentă – un proces continuu, permanent, care cuprinde şi unifică toate stadiile educaţiei, preşcolar, primar, secundar, familia și învăţarea în cadrul familiei ocupă un rol crucial în iniţierea procesului de învăţare permanentă, învățarea permanentă – o abordare dinamică a educaţiei, care permite modele şi forme alternative de însuşire a educaţiei, având în acelați timp o funcţie corectivă (se ocupă de deficienţele sistemului de educaţie existent, menţinând şi îmbunătăţind calitatea vieţii, furnizează un sistem integral pentru toate tipurile de educaţie etc. [8, p.3]. În pedagogia contemporană, educaţia permanentă devine un principiu de organizare/concepere a întregului proces instructiveducativ, depăşindu-se astfel concepţia potrivit căreia permanenţa educaţiei este o simplă caracteristică a acesteia. De altfel, considerarea formelor educaţiei (informală, nonformală, formală) în interdependenţa şi determinările corelate asupra evoluţiei personalităţii umane ne duce la înţelegerea şi evidenţierea ideii că educaţia permanentă constituie un răspuns specific la dinamismul existenţial, o asumare individuală şi colectivă/de grup a formării, ca răspuns adaptat şi specific la multiplicarea solicitărilor externe (sociale). Necesitatea educaţiei permanente se impune în societatea contemporană datorită noilor condiţii şi tendinţe ale evoluţiilor sociale:  ritmurile accelerate ale schimbărilor sociale, progresul tehnicoştiinţific impun reîmprospătarea cunoştinţelor, bagajului de deprinderi, de competenţe, în acord cu noile date ale cunoaşterii umane;  creşterea vitezei de învechire/uzare a cunoştinţelor şi formelor comportamentale;  nivelul din ce în ce mai ridicat al aspiraţiilor culturale şi nevoilor spirituale la anumite vârste. Dacă adăugăm şi problemele subsumate conceptului de „problematică a lumii contemporane”, atunci tabloul exigenţelor sociale care fac necesară formarea continuă, restructurarea permanentă a cunoştinţelor şi atitudinilor, a formelor de adaptare se multiplică. La rândul său, Constantin Cucoş susţine că învăţământul, educaţia şcolară trebuie să suporte o regândire calitativă, în sensul că este necesar să se înscrie în perspectiva educaţiei permanente, atât prin conţinuturile stipulate, metodele de predare şi evaluare, dar mai ales, prin promovarea şi multiplicarea unor obiective cu puternice conotaţii formative [4]. Dacă învăţământul tradiţional punea accentul pe transmiterea de cunoştinţe, formarea de priceperi şi deprinderi, cultivarea unor atitudini şi capacităţi intelectuale, astăzi, această triadă ierarhică trebuie inversată, este de părere G.Văideanu, pe primul loc plasânduse exigenţa formării de atitudini şi capacităţi [9, p.82-83]. I.Comănescu afirma: „Devine astfel evidentă relaţia existentă între educaţia permanentă ca ţintă a educaţiei formale, oficiale (şi nu numai) şi autoeducaţie, ca modalitate autonomă de realizare a sa, ca educaţie „autopropulsată” [2, p.71]. Acelaşi autor, realizând o analiză complexă a relaţiei autoeducaţie – educaţie permanentă, precizează că deşi educaţia permanentă este un deziderat extrem de generos, fără capacitatea de autoeducaţie, procesul de formare şi modelare continuă a omului rămâne încă o ţintă greu de realizat sau chiar o simplă metaforă. Implicarea propriei persoane în activitatea de formare a propriei personalităţi – ca mijloc, instrument de realizare a educaţiei pe parcursul întregii vieţi – considerarea procesului învăţării ca un mijloc de stimulare a dezvoltării, aduce în discuţie aşa-numita învăţare inovatoare, în opoziţie cu învăţarea de menţinere [1, p.50]. Aşadar, doctrina educaţiei permanente devine o sursă de revizuire critică a conceptelor fundamentale ale educaţiei; ea devine un factor decisiv în formarea unui concept educaţional contemporan, care interpretează educaţia ca pe un proces de dezvoltare a vieţii individului strâns legată de valorile umaniste.