Elaborate în scopul de a explica numai cuvintele necunoscute, dar cuprinzând şi interpretând în realitate toate cuvin-tele unei limbi, dicţionarele au căpătat cu timpul valoare ştiinţifică, strict lingvistică, deoarece, înregistrând (aproape în întregime) vocabularul unei limbi, ele oferă un material extrem de preţios pentru a defini bogăţia, varietatea şi, în ultimă analiză, specificul acestuia. În funcţie de compartimentele lexicului ce urmează a fi cuprinse de dicţionare, acestea se divid în lingvistice şi enci-clopedice care nu fixează cuvintele, ci noţiunile cu care operează diverse domenii de cunoaştere. Trebuie să relevăm că numele proprii, care în majoritate s-au format prin metonimizare şi metaforizare, deşi fac parte din lexic, nu sunt incluse, în cele mai dese cazuri, în dicţionarele explicative. Nu există o legitate referitor la locul plasării articolelor. Lexicograful va hotărî să respecte în mod consecvent ordinea alfabetică sau să includă articolul respectiv în anexă, partea finală a dicţionarului. Din cele prezentate, se desprinde ideea importanţei pe care o are studierea numelor proprii din punct de vedere nu numai lingvistic, discuţiile rămânând însă deschise.