De-a lungul secolelor, substantivele proprii au constituit obiectul numeroaselor studii cu un caracter special. Dificultatea problemei discutate constă în faptul că numele propriu ocupă un loc aparte în sistemul mijloacelor lexicale, având o destinaţie specială faţă de apelativele obişnuite utilizate în procesul comunicării. Scopul studiului de faţă este determinarea existenţei vs. inexistenţei valorilor semantice în cadrul categoriei numelor proprii şi, mai mult decât atât, posibilitatea vehiculării de către ele a unui sens conotativ. Dacă în cazul numelor comune există o unitate bilaterală între semnificat şi semnificant, în cazul numelor proprii aceasta este absentă. Faptul că, în mod normal, referentul unui nume propriu este unic, admite ideea funcţionării lui ca simplă etichetă ataşată obiectului, dând argumente pentru a considera că numele propriu poate avea referent, dar nu şi un sens. Însă utilizarea numelui propriu pare anormală în lipsa ipotezei că acesta „spune ceva” interlocutorului, deci sensul unui nume propriu poate fi considerat, în interiorul unei colectivităţi date, ca un ansamblu de cunoştinţe relative la purtătorul acestui nume (în unele cazuri, acest sens fiind internaţional), cunoştinţe dintre care, cel puţin, o parte aparţine oricăruia dintre membrii comunităţii. La capitolul dat, este important de menţionat faptul că fiecare dintre cei care posedă acest ansamblu de cunoştinţe atestă o atitudine şi o asociere proprie cu persoana care poartă numele concret şi deci, o conotaţie care apare la utilizarea unităţii onomastice respective. Unul din rezultatele studiului dat este constatarea că numele proprii îşi pot realiza valoarea semantică anume în regimul funcţionării cu valori conotative.