Printre cele mai utilizate materii prime încă din preistorie şi până în prezent a fost lemnul care are multe calităţi eficient valorificate de către comunităţile umane din spațiul românesc. Odată cu dezvoltarea vertiginoasă a noilor materii prime sintetice cunoştinţele populare de prelucrare a lemnului, foarte valoroase ca experienţă colectivă, se pierd. În acest context cercetarea recuperează aceste informaţii, incluzându-le în circuitul ştiinţific. Am ales din numeroasele operațiuni de prelucrare a lemnului, ce preced confecționarea diverselor obiecte, uscarea esenţelor lemnoase, proces ce permite eliminarea substanţelor care periclitează păstrarea îndelungată a obiectelor făcute din lemn. Era supus uscării îndelungate lemnul destinat confecţionării vaselor pentru păstrarea şi transportarea lichidelor. Dogarii sau polobocarii uscau lemnul de stejar pentru vasele cu doage cât mai mult timp posibil în aer liber, trecând prin toate tipurile de condiţii climatice: ploaie, vânt, ger şi căldură naturală. Această etapa, care durează cel puţin 2 ani, e necesară ca lemnul de doagă să elimine esenţele amare din tanini [3]. A. Tiţa, a constatat faptul că în Transilvania lemnul pentru ciubere (căldare din doage) era uscat timp de 2-3 luni, altfel vasele făcute din doage verzi se desfac [2, p.166]. Etnologul român I. Godea relata despre confecționarea lăzilor (cufărilor). Tăierea copacilor din fag era efectuată de obicei în lunile februarie şi martie când arborele avea cea mai mică cantitate de mâzgă (sevă). Cu cât cantitatea de apă era mai mare în lemn la tăierea acestuia, cu atât lada era atacată mai repede de carii. Urma apoi uscarea scândurilor în aer liber timp de o săptămână [1, p.311-312]. Considerăm că subiectul tratat prezintă valoare ştiinţifică deorece perimite valorificarea numeroaselor obiecte din lemn aflate în patrimoniul MNEIN și a altor muzee.