În anul 1937, în nr. 54, revista franceză „Urbanisme” publica articolul arhitectului şi urbanistului francez Pierre Remaury, profesor la Institutul Urbanistic al Universităţii din Paris care, în încercarea de delimitare a urbanismului naţional de cel regional, atinge problematica vocaţiei sociale a urbanismului, precum şi diversitatea nivelurilor la care acesta se exercită: de la urbanismul ca artă a arhitecturii la pragmatismul urbanismului comunal şi intercomunal, regional şi naţional: „Pentru noi, urbanismul înseamnă organizare, disciplină şi prevedere. El însemnează colaborarea tuturor competenţelor artistice şi tehnice ale unei naţiuni. El însemnează conservarea şi protecţia a tot ceea ce trecutul ne-a lăsat frumos, adevărat şi substituirea, erorilor comise de realizări conforme vieţii moderne şi nevoilor naţiunii. El însemnează igienă, salubritate şi bucuria de a trăi... Misiunea sa este una din cele mai frumoase care se poate concepe. El compune, protejează şi construieşte.” Termenul de urbanism a fost consacrat mai întâi de ingineri şi arhitecţi, abia apoi găsindu-şi expresia în legislaţii speciale urbanismului. Cu toate acestea, urbanismul nu era decât o concepţie spirituală, satisfăcând atât arta, cât şi raţiunea, însă, din ce în ce mai mult, se adeverea ca o datorie socială. S-a considerat mult timp că obiectul urbanismului îl constituie, în exclusivitate, amenajarea internă a oraşelor. Progresele realizate în construcţia lucrărilor imobiliare, cele de igienă, de salubritate publică, au avut ca urmare imediată suscitarea unor necesităţi noi şi, mai ales, justificate, care trebuiau satisfăcute. Exemplele supărătoare pe care le dădea dezvoltarea incoerentă împrejurimilor câtorva oraşe mari, au demonstrat cele dintâi, urgenţa de a instaura o disciplină urbanistică. Astfel, conceptul teoretic şi adevărul practic se unesc pentru a da urbanismului sensul dezvoltării sale şi îi asigură scopul pe care trebuie să îl atingă. Creşterea considerabilă a potenţialului vieţii publice şi al celei private nu mai permite urbanismului să rămână în cadrul strâmt pe care i-l desemnează sensul său etimologic.