În temeiul unei jurisprudenţe consacrate, dreptul de proprietate este recunoscut ca fiind parte integrantă din principiile generale ale dreptului, a cărui respectare și garantare este asigurată de Curte prin prisma dreptului intern al statelor membre. Cu toate acestea, dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcţiei sale în societate. În consecinţă, unele limitări pot fi aduse folosinţei dreptului de proprietate, cu condiţia ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general şi să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenţie excesivă şi intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanţei dreptului astfel garantat. Prin urmare, în materie de limitare a dreptului de proprietate, exigenţa generală de proporţionalitate presupune menţinerea unui just echilibru între exigenţele interesului general al societății şi imperativele de protejare a interesului individual.

Under established case law, the right to property is recognized as an integral part of the general principles of law and it is observed and ensured by the Court in the light of the domestic law of the member states. However, the right to property is not an absolute prerogative, but it must be taken into account from the inlight of its function in society. Consequently, the use of right to property can be limitated, if it effectively meets the goals of general interest and does not constitute an excessive and intolerable interference of the intended goal, which would strain the guaranteed right. Therefore, with regard to the limitation of the right to property, the general requirement of proportionality represents the maintaining of a fair balance between the requirements of the general interest of society and the restrictions of protecting the individual interest.