Medicina tradiţională implică în ultimele decenii o mai mare atenţie prin necesitatea globală de asigurare a asistenţei medico-sanitare şi de optimizare a sistemului sănătăţii.  Astăzi, paralel cu utilizarea clasică a plantelor medicinale se dezvoltă și alte sisteme medicale tradiționale, cum ar fi Homeopatia, care este pe larg aplicată și fundamentată științific în multe țări asiatice, europene și americane.  Studiul literaturii de profil relevă faptul că în homeopatie, regnului vegetal revine 68% din toate remediile. Frecvent în practica homeopatică sunt utilizate plante provenite din regiuni geografice cu condiții aride, care determină elaborarea și acumularea multor constituenți chimici naturali toxici. Astfel, unii factori climatici (gradul sporit de radiație, insuficiența umidității etc.) pe perioade extinse induc sinteza acestor compuși chimici în cantități sporite cum ar fi la: plante de pustiu – Cactus grandiflorus, Aloe socotrina etc. , plante la altitudine – Arnica montana, Ledum palustre etc.  Rezultatele obținute denota că plantele frecvent antrenate în homeopatie conțin o diversitate de principii: uleiuri volatile și rezine – 33,67%, alcaloizi – 22,32%, heterozide – 13,39% și flavonozide – 10,71%. Un efect terapeutic pronunțat revin plantelor cu conținut de rezine toxice (Toxicodendron radicans, Bryonia alba) și cu conținut de alcaloizi (Strychnos ignatii, Aconitum napellus etc.).  Astfel, homeopatia a descoperit uriașa energie înmagazinată în celulele plantelor toxice, dar cu potențial terapeutic extrem de larg, bazat pe pierderea eventualei toxicități şi capacității de producere a reacţiilor adverse prin prepararea remediilor în doze infime.