Bărbatul și femeia se află mereu între două tendințe opuse: aceea de a fi liber (fac ce vreau, nu ceea ce mi se spune) și aceea de a fi „prins” într-o relație, determinată de nevoia de a fi iubit și nevoia de a iubi și de a se dărui. Fiecare vrea să aibă un partener, dar în același timp dorește și libertatea de a fi singur, regretând lipsa acesteia. Anii ‘90 au marcat un moment important de cotitură atât în plan politic, economic, social și cultural, cu consecințe majore și nu îndeajuns de studiate de psihologia relațiilor de iubire. Noțiunea de atașament a prins mai mult contur acoperind o diversitate de conținuturi și de forme specifice de manifestare, care în limbajul empiric sunt cunoscute sub diferite forme de afectivitate umană. Lucrarea își propune  prezentarea unei interogații a acestor influențe suportate în decursul ultimilor ani, precum și încercarea de a răspunde la întrebarea cuprinsă în titlu.

Man and woman are always between two opposite drives: first is “to be free” (I do what I want, nothing to said me) and second “to be catch” in a relationship, dominated by the need to be loved or to love and to give love. Everyone wants to have a partner, but also want the freedom to be yourself regretting its absence The ‘90’s emphasize an important bend moment in political, economic, social and cultural fields with major consequences and not enough studied the psychology of love relationships. The notion of attachment caught several accounts covering a diversity of content and specific forms of expression, which in the language of empirically known in various forms of affection human work aims at presenting an interrogation of these influences incurred in recent years and attempt to answer the question contained in the title.