Teatraliatea are ca sens prim orice situaţie cand cineva se expune privirii altora, iar cercetările in domeniu reflectă diverse aspecte ale relaţiei actor – spectator – privire – joc – spectaculozitate. In ultimul timp, teatralitatea mai este  definită ca poetică, ca o categorie estetică, in special in lucrările filologilor şi teatrologilor, fiind studiate formele, structura şi funcţiile ei in textele epice, lirice şi in cele dramatice. Faptul convinge de existenţa textelor in care relatarea (nararea evenimentelor) şi reprezentarea (dialogul, punerea in scenă a evenimentelor prin intermediul personajelor) ca două modalităţi narative ale discursului interferează in mod original, in funcţie de propriul sistem de reprezentare al individualităţii creatoare (reprezentare vizuală, auditivă sau kinestezică), de viziunea sa artistică şi ontologică. In comunicare vom avea in obiectiv poetica teatralităţii in primele dramele ale lui Ion Druţă, avand drept punct de pornire conceptul de teatralitate ca o componentă imanentă a textului dramaturgic, şi anume ca modalitate artistciă de structurare a acestuia, dar totodată vom releva viziunea artistică a dramaturgului, regizorului in transfigurarea şi, respectiv, in realizarea scenică a textului. In acest sens, poetica textelor dramaturgice druţiene este (cat şi cum?) inţeleasă, respectată, dezvoltată, amplificată de viziunea şi personalitatea regizorului in discursul teatral. Analiza dramelor „Casa mare” şi „Doina” demonstrează o anume poetică a teatralităţii in concepţia druţiană: imbinarea dramaticului cu liricul şi epicul, atat in didascalii, cat şi in textul principal, crearea atmosferei la hotar dintre real şi mitic-arhetipal, relaţia eu – supraeu, sacru – profan in construirea personajelor şi in afirmarea unor idei, pesronaje care işi au sorgintea in teatrul antic ori in folclor, preluand unele caracteristici şi funcţii dramaturgice.