Cheile Bacului, precum sunt cunoscute in popor şirul de petroaie, pe care Herodot le consemnează in descrierea Sciţiei, face referinţă la un ţinut din nordul Mării Negre pe care sciţii il numeau pe limba lor Exampaeus, cuvant ce in tălmăcire din greacă inseamnă căile sacre. Aceste locuri numite Exampee erau, după Herodot, situate la o depărtare de patru zile de navigaţie in sus pe raul Hupanis (Bug); această cale sfantă se află pe aceeaşi paralelă cu Chişinăul de azi, avand direcţia de la apus la răsărit. Mai tarziu D. Cantemir, in Descrierea Moldovei (1982, p. 37) pomeneşte de Cheile Bacului: „Pe raul Bac se află un orăşel de mică insemnătate – Chişinău. In apropiera lui se găsesc o serie de pietre foarte mari, aşezate intr-o linie, şi mărimea pietrelor şi spaţiul prea vast, in care se intinde acest şir. Avand unele trei sau chiar patru coţi in pătrat de fiecare latură, acest şir se intinde peste Nistru tocmai pană in Crimeea. In limba ţării se numeşte Cheile Bacului”. In monografia satului Truşeni de Gh. V. Madan se aminteşte că la hotarul moşiilor Truşeni, Chidighici şi Durleşti se incep Cheile Bacului, descriese de D. Cantemir şi Alexandru Hajdău. Cităm: „Acolo şesul lat al Bacului deodată este ingustat şi zăvorat de culmele a două dealuri, ce se coboară unul către altul de-a curmezişul şesului, formand astfel o uriaşă iezătură naturală, străbătută doar de o deschizătură ingustă prin care se furişează Garla Bacului şi trenul. Oamenii spun că dracul a vrut odinioară să inece lumea şi a inceput noaptea a căra pietre mari la Cheile Bacului; neavand apa incotro curge să-i potopească pe oameni, dar pe la miezul nopţii a cantat cucoşul şi deavolul a pierit in bezna iadului, iar pietrele cărate de satană se văd şi azi unele. In acest loc pană pe la 1870 a fost un mare iaz al truşenenilor cu moară de apă şi piuă de invelit sumane, iaz bogat in peşte, dar cu facerea drumului de fier a fost stricat, după cum a fost stricat şi marele iaz al Pruncului de la celelalte Chei ale Bacului de pe moşia Hidegheşilor, despre Chişinău” (p. 38). Această faimoasă linie de monumente monolitice, care treceau pană in secolul al XVIII-lea pe langă apa Bacului, puteau fi in antichitatea preistorică columnele de piatră brută, care, probabil, au avut o utilitate publică, indicand călătorilor direcţiile drumurilor prin ţinuturile pastorale, acolo unde nu erau semne de orientare, dar să zideşti lespezi, bolovani, stanci de circa 30 de metri inălţime, să se marcheze cu ele o distanţă atat de mare – pare o muncă enormă; chiar şi pentru vremurile noastre e un lucru dificil. Calea Sfantă a carpato-dunărenilor din Europa şi Asia reprezintă istoria noastră multimilenară – neglijată, uitată, părăsită şi politic incomodă pentru vecinii noştri.