Alimentată, din start, dintr-o multitudine de surse, printre care muzica sinagogii ebraice, cantarea elină şi romană, melosul de provenienţă arabo-siriană, folclorul seminţiilor convertite la noua credinţă, muzica de cult bizantină s-a cristalizat, de-a lungul secolelor, intr-un limbaj supraetnic, intr-un cod comun Răsăritului ortodox. Mai mult decat atat, in epoca sa de glorie ea a devenit un sistem inchis, bine apărat de asaltul unor elemente extrinseci, in special al celor venite dinspre muzica tradiţională a popoarelor ataşate ritului greco-oriental. Printre paravanele care s-au interpus intre cantările sacre şi cele profane au fost: oficierea serviciului divin numai in limbile de cult, prezenţa in cadrul ritului a textelor liturgice in exclusivitate, dogmatismul gandirii muzicale dominate de Octoih. Cu toate acestea, apropierea dintre muzica religioasă şi muzica laică s-a produs pe diferite căi, uneori vizibile, alteori ascunse. Actualul demers ţinteşte tocmai impactul culturii muzicale plurale asupra muzicii de resursă bizantină, formele şi mecanismele interacţiunii celor două limbaje, felul in care interacţiunea a modelat ambii termeni ai ecuaţiei. Autoarea se ocupă, in speţă, de interrelaţionarea muzicii bizantine şi a celei tradiţionale din arealul romanesc, observaţiile ei vădindu-se utile pentru studiul celorlalte arii etnice din sud-estul Europei. Pentru zona de interes se constată contribuţia substanţială a vechilor ei locuitori la prefigurarea muzicii de cult protocreştine, pe solul căreia a germinat cantarea de strană protobizantină. Raporturile fenomenelor confruntate se stratifică in Evul Mediu, perioadă pentru care se semnalează evoluţia, in paralel, a două „mlădiţe” ale muzicii de cult: una oficială, practicată in centrele religioase, in mănăstiri şi sedimentată in manuscrise şi alta „neoficială”, vehiculată la ţară, transmisă pe cale orală şi, in virtutea acestor circumstanţe, foarte expusă contaminărilor. Bidimensionalitatea muzică sacră – muzică laică capătă noi valenţe incepand cu cumpăna secolelor XVI–XVII, cand demarează tranziţia spre cantarea de strană in limba romană, proces care a culminat cu „romanirea” cantării religioase in opera lui Filotei sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu ş. a. Pentru a rezuma: muzica religioasă de resursă bizantină şi muzica tradiţională a romanilor au venit mereu in atingere şi şi-au furnizat, reciproc, elemente, sugestii, engrame sonore. Cele două componente ale tradiţiei muzicale nu s-au putut izola una de cealaltă, fiind legate prin obarşie, spaţiu vital, adresant.