Abordarea cultural-istorică a cunoscut prin arheologia sovietică o evoluție interesantă care atrage atenție nu doar sub aspect istoriografic, dar și metodologic. Preocupările vizavi de evaluarea limitelor și posibilităților paradigmei etnice in tratarea culturilor arheologice se conturează, in știința sovietică, incepand cu sfarșitul anilor ’40 ai secolului trecut. Pe langă aspectele ideologice și politice ale momentului, acest interes era indreptat spre elaborarea unei metodologii general acceptate in studierea proceselor de etnogeneză, care implica corelarea surselor arheologice, etnografice, lingvistice, istorice etc. Această problemă a stimulat apariția unor studii, semnate atat de arheologi, cat și de etnografi, dedicate posibilității elementelor culturii materiale să reflecte anumite legături etnice. Discuțiile din primii ani postbelici au stimulat, incepand cu anii ’60, dezbateri teoretice importante privind legitimitatea corelărilor dintre etnos și cultură arheologică, in special a relevanței așa-numitor criterii etnice ale culturii materiale. Aceste dezbateri au generat un șir de opinii și concluzii controversate, care, in ciuda relevanței teoretice și metodologice, nu au influențat semnificativ practica interpretărilor istorice și etnice ale materialelor arheologice.