Înmagazinarea subterană a gazelor naturale a devenit o activitate nu numai necesară dar şi o cerinţă legală, iniţial numai pentru furnizori, ulterior impusa si operatorilor de sisteme de alimentare cu gaze naturale.  Creşterea consumului de gaze şi a ponderii consumului rezidenţial în consumul total a făcut ca echilibrarea reţelelor să nu mai poată fi asigurată numai prin rezerva de gaze din conducte şi a impus crearea unor înmagazinări subterane capabile să acopere vârfurilor de consum din perioada rece. Într-o primă etapă au fost luate în consideraţie zăcămintele de gaze şi zăcămintele de petrol oprite din exploatare, care, cel puţin teoretic, îndeplinesc condiţiile tehnice de etanşeitate şi de volum de înmagazinare. Transformarea vechilor exploatări petrolifere în înmagazinări subterane urmând să fie făcută pe baza unui proiect tehnico-economic. Ulterior practica înmagazinărilor subterane de gaze a fost statornicită în toate ţările consumatoare şi /sau producătore.  În perioada caldă a anului, când volumul surselor de gaze naturale depăşeşte cererea de consum, pot fi utilizate depozite, care preiau surplusul de gaze naturale extrase din zăcămintele aflate în zonă. Acestea pot constitui un tampon între diferenţialul de producţie, vară – iarnă, stocând cantităţile de gaze care nu sunt necesare în sezonul cald şi eliberându-le în sezonul rece.  În condiţiile in care majoritatea zăcămintelor sunt mature şi sunt exploatate optim la presiuni mai reduse, în contextul unor valori ridicate ale presiunii din sistemul naţional de transport în perioada caldă a anului, acestea nu funcţionează la capacitatea lor optimă de producţie. Plecând de la aceste considerente menţinerea unei presiuni reduse şi în perioada caldă a anului prin amplasarea unor compresoare în câmp, ar permite funcţionarea acestor zăcăminte la capacitatea lor optimă cu posibilitatea ca surplusul de producţie neutilizat pe piaţă să fie injectat în depozite regionale.