Autogestiunea financiară a instituţiilor de învăţămînt lărgeşte spectrul posibilităţilor şi oportunităţilor de dezvoltare a comunităţii şcolare, dar nu asigură, de sine statător, decît cheltuielile pentru infrastructură. Se impun acţiuni sistemice care să implice redimensionarea conţinutului procesului educaţional, cît şi formarea, stimularea şi dezvoltarea resurselor umane, ca parte indisolubilă a procesului instructiv-educativ. Pentru efecte de durată medie şi pe termen lung, este nevoie de: abilitarea instituţiilor publice cu competenţă de decizie în repartizarea alocaţiilor pe articole de cheltuieli şi augmentarea sumei pentru remunerarea muncii cadrelor didactice; elaborarea unui cadru legislativ care să reevalueze programele de formare continuă încît să măsoare impactul acestora asupra predării la clasă, iar furnizorii să fie certificaţi în formarea adulţilor ca practicieni; elaborarea unei strategii naţionale care să asigure coerenţă între curriculum-manual-realităţi-nevoi de cunoaştere-competenţe şi cerinţele pieţei muncii.

Financial self-management of educational institutions widens the range of possibilities and opportunities for development of the school community, but not by itself, it ensures nothing more than infrastructure; we need systemic actions that involve resizing the content of education as well as training and human resource development as indissoluble part of the educational process. For medium-term and long-term effects it is needed: empowerment of public institutions with competence in making decisions on how the expenditure items and renumbering amount for labor augmentation of teachers; develop a framework to reassess training programs that measure their impact on classroom teaching due trainings and training providers to be certified as practitioners in adult education and training programs to meet the needs of trainees; develop a national strategy to ensure consistency between social realities-textbook-curriculum-needs of knowledge-skills and labor market needs.