Sunt identificate şi analizate primele paradigme (viziuni dominante) naturaliste, a căror evoluţie a condus logic până la cea actuală – privind organizarea şi funcţionarea sistemelor naturale (ecologice). Bineînţeles că la începuturi cunoştinţele despre natură, acum 2500 de ani, erau mult prea sumare, naive şi chiar eronate, ca să nu zicem elementar greşite. Noi folosim noţiunea de paradigmă într-un fel convenţional, deoarece în zorile gândirii filozofice un mod dominant (paradigmatic) de abordare pe atunci încă nu exista; cunoştinţele gândirii empirice despre natură (mediul înconjurător) se transmiteau din generaţie în generaţie, conform legilor memeticii. Filozofia şi ştiinţa au apărut concomitent în Grecia antică, fondator fiind Tales din Milet (c. 624-c. 546 î.Hr.), care afirma că totul este format din apă, iar alt miletean – Anaximandros (610-546 î.Hr.) a întocmit prima hartă a Pământului, aşa naivă şi primitivă, imaginară, cum era ea. Compatriotul acestuia Anaxime-nes (585-525 î.Hr.) a făcut, de asemenea imaginar, o mai mare descoperire: toată lumea înconjurătoare rep-rezintă un organism integru, el considera aerul principiul tuturor lucrurilor. Astfel a apărut prima închipuire despre ceea ce noi astăzi denumim biosferă. Alţi doi mari gânditori elini au fost Heraclit din Efes (540-475 î.Hr.) şi Empedocle din Acragas, Sicilia (490-430 î.Hr.). Primul dintre aceştia considera focul ca bază a tuturor lucrurilor, iar al doilea – cele patru „principii” (elemente) perene: apa, pământul, aerul şi focul (despre toate acestea Empedocle a vorbit în poemul Despre natură). Pleiada iluştrilor elini a fost încununată de Platon din Atena (427-347 î.Hr.) – părintele filozofiei idealiste şi al concepţiei despre sistem, şi Aristotel din Stagira (384-322 î.Hr.), elevul lui Platon, genial gânditor şi fondator al ştiinţelor naturii (inclusiv al biologiei cu conotaţii ecologice). La începuturile ştiinţei natura înconjurătoare era privită de către anticii elini – gânditori şi filozofi – în mod pozitivist şi ca ceva veşnic (dintotdeauna existentă). Astfel s-a conturat prima paradigmă naturalistă elinistă – cea a materialismului antic, preluată ulterior şi de romanii antici (de exemplu, Titus Lucretius Carus şi Publius Ovidius Naso). Evul mediu al dogmatismului teologic, dominând (cca 1000 de ani), a acumulat prea puţine fapte, repe-re pozitive privind istoria naturală. Dar gândirea umană nu s-a oprit pe loc… Urmează epoca Renaşterii – trezirii interesului oamenilor faţă de lumea antică – istorie, cultură, filozofie, ştiinţă, om ca atare etc. Astfel această fructuoasă epocă a adus cu sine cunoştinţe şi viziuni noi despre natură; adevărul privind lumea înconjurătoare era cu greu contestat, ideile pozitive consolidându-se în convingeri noi, mai convingătoare. Epoca Renaşterii ce favoriza setea de cunoaştere a realităţii, aducând informaţii noi, unele dintre ele dând naştere noilor paradigme, de exemplu, cea a experimentului, viziune fondată de englezul Francis Bacon (1561-1626), paradigma însoţită de aforismul filozofic „Criteriul adevărului este experimentul, practica”. Alt exponent-cheie, geniu al renaşterii, a fost celebrul om de arte (artist), gânditor, savant şi inginer-inventator Leonardo da Vinci (1452-1519), care afirma că „gândirea, reflecţiile, sentinţele lipsite de dovezi experimentale sunt sterile şi lipsite de orice autenticitate”. După epoca Renaşterii, secolele XVIII şi XIX s-au dovedit a fi cele mai spectaculoase descoperiri până atunci privind natura vie şi funcţionarea ei: bazele ştiinţifice ale sistematicii (principiul binominal) şi con-cepţia (paradigma) economiei naturii – ambele ale lui C. Linné, prima teorie a evoluţiei (naivă şi pe alocuri greşită) a lui J.B. Lamarck (paradigma lamarkis), epocala descoperire a mecanismelor evoluţiei biologice de către Ch. Darwin şi A. Wallace (paradigma darwinistă), apariţia legilor lui Gr. Mendel (paradigma mendelistă) şi bineînţeles, apariţia noii biologii a lui E. Haeckel, unde şi-a găsit loc şi viitoarea ecologie – ştiinţă biologică, evoluţia spectaculoasă a căreia continuă până în prezent, o evoluţie spectaculoasă! După Haeckel, ecologia a trecut prin trei paradigme succesive: autecologică – populaţională – ecosistemică (actuală). Astăzi paradigma (eco)sistemică a devenit baza teoretică a environmentologiei – ştiinţele mediului (protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acestora), şi implicit a concepţiei ecodezvoltării (dezvoltarea durabilă).

The first ecological paradigms (dominant visions) are identified and analysed. Their evolution logically came close to the modern approach dealing with the organization and functioning of the natural (ecologic) systems. It is obvious that from the very beginning, the knowledge, as far as 2500 years age, were just facts and accomplishments compendiously and summarily collected, naive, artless and even erroneous, sometimes rudimentally mistaken. In a way we are using the notion of paradigm conventionally, because the philosophical thinking as a dominant approach didn’t exist about that time: the empirical knowledge about the environment were conveyed through generations according to the memetics laws. The philosophy and science appeared simultaneously, as it was mentioned above, back with 2500 years, in ancient Greece due to the founder Thales from Milet (624-546 b. C.), affirming that everything around us is made up of water, while the other Miletian scientist – Anaximandros, (610-546 b.C.) carried out the first map of the Earth, as naive and primitive, an imaginary one, as one could concept. His fellow countryman Anaximenes (585-525 b.C.) produced the greatest „discovery”, although it was also imaginary it read: all the world represents an entire organism, which breathes air. Hence, the first imagination of the biosphere in modern understanding came out. The other two Greek thinkers made their appearance: Heraclit from Efes (540-475 b.C.) and Empedocle from Acragas, Sicily (490-430 b.C.). The former one considered fire as the basis of all things happening around, the latter considered that all four elements, the perennial ones as water, the earth, air and fire to be the essential elements (about all these element Empedocle wrote in his poem About nature”). The great number of outstanding Greeks is crowned by Platon from the Athens (427-347 b.C.), the father of the idealistic philosophy and of the concept about the system, as well as Aristotel from Stagira (384-322 b.C.) – the pupil of Platon, a brilliant philosopher and the founder of the sciences of nature (as wellas of biosphere… biosphere with ecological connotation). Since the beginning of sciences, the environment was considered by the ancient Greeks, the thinkers and philosophers (in a positivist manner) as something eternal, everlasting. Thus, the first Helenie naturalist paradigm stood out, a paradigm of ancient materialism undertaken leater on by the ancient Romans (for example, by Titus Lurcetius Carus and by Publius Ovidius Naso). The theological dogmatism of the Middle Ages (that dominated approximately 1000 years) left tooting positive landmarks in the history of the sciences of nature. However, mankind’s thinking didn’t cease. It was fallowed by the Renaissance – the wake up of man’s interest about the ancient period – history, culture, philosophy, science and particularly, about the man, etc. Thus, such a fruitful epoch brought new knowledge and points of view about nature; the truth about the environment – an era hardly contested (only by dogmatic): the ideas being positively consolidated into convictions, into new, more conclusive paradigms. Renaissance favored and supported the anxiety for knowledge of the reality, brought new attainments and gave birth to new paradigms, one of which is the experimental paradigm founded by the English scientist Francis Bacon (1561-1626) who is associated with the philosophical aphorism “the criterion of truth is the experiment, the practice”. The other import spokesman, a man of genius of Renaissance, a man of fine arts, a thinker, a scientist and an engineer – inventor was Leonardo da Vince (1452-1519) who affirmed that thinking, reasoning and decision without experimental proof are fruitless and lack any authenticity. After the Renaissance, the 18th and the 19th centuries proved the record of the most spectacular discoveries dealing with live nature and its functioning: the scientific basis of systematics (binominal principle) and the concept paradigm of the economy of nature set up by C. Linné , the first theory of evolution (naive and mistaken ever and anon) belonging to J.-B. Lamarck, the epochal discovery of mechanism of the organic world evolution created by two British Darwin and A. Wallace, the coming into sight of Gr. Mendel with his heredity laws and, naturally, the appearance of the new biology of the German scientist E. Haeckel – a special area where the future ecology found its place, a biological science which continues to be considered an amazing evolution. After Haeckel ecology has passed on through three successive paradigms: antecological – populational – ecosistemical (nowadays). Today the (eco) systemic paradigm became a theoretical base for the environmentology – the science of the environment protection and rational use of its resources.