Lirismul cu nimbul său de poeticitate rustică din creația de început a lui Ion Druță, împreună cu examenele de conștiință ale poetului Andrei Lupan, dar și cu manifestele de adeziune lirică ale lui Nicolai Costenco la valorile baștinei natale, sunt exemple ale unui efort comun de rupere a literaturii șaizeciste de constrângerile estetice restrictive ale regimului totalitar. Apelul la firescul uman și la peisajul autohton cu semnele afective de regăsire organică a omului în spațiul său originar, recursul la sinceritate și examenul neînduplecat al conștiinței vin în contrasens cu prescripțiile și poncifurile utopiei comuniste. Natura, sentimentele umane, dragostea și derivatele ei melancolice în deosebi, introspecțiile eului cu prăbușirile sau înălțările interioare subite, incontrolabile, atașamentul față de ceea ce se cuprinde în sintagma spirutus loci vin să impună identitatea umană a literaturii ca formă artistică de revelare a omenescului în plinătatea și diversitatea manifestărilor sale existențiale, identitatea ei națională ca expresie a vieții naționale în forme concrete de habitat istoric, social și geografic, de sensibilitate și de viziune a lumii și identitatea estetică.

The lyrism with its halo of rustic poeticity in Ion Druţă’s creation debuts along with the examinations of consciousness of the poet Andrei Lupan, but also with the manifests of Nicolai Costenco’s lyrical adhesion to the native indigenous values, are examples of a joint effort of breaking the sixties literature aesthetic from the restrictive constraints of the totalitarian regime. The call to human naturalness and the local landscape with the affective signs of organic retrieval of the human in its original space, the appeal to honesty and to the relentless examination of consciousness confute the prescriptions and the hollowness of the communist utopia. Nature, human feelings, love and especially its melancholic derivatives, the introspections of the self as an internal collapse or a sudden ascension, uncontrollable attachment to what is contained in the phrase spirutus loci impose the human identity of literature as a form of artistic manifestation of humanity in existential fullness and diversity of its manifestations, its national identity as an expression of national life in concrete forms of historical habitat, social and geographic, sensitivity and vision of the world and aesthetic identity.