În primăvara anului 2010, la Luvru, unul dintre cele mai mari muzee ale Franţei, a fost deschisă şi a funcţionat o expoziţie temporară de artă rusă veche, care a devenit evenimentul cel mai important în cadrul Anului Rusiei în Franţa. Expoziţia a intrat în numărul manifestărilor ofi ciale, la vernisaj participând doi preşedinţi de ţară – Dmitri Medvedev şi Nicolas Sarcozy. Ceea ce au putut să vadă vizitatorii în sălile Luvrului era în concordanţă cu statutul deosebit, oficial al expoziţiei: o selecţie rafi nată a pieselor de un nivel artistic deosebit, o concepţie reuşită de amenajare expoziţională, un design excelent şi un mare sentiment de respect pentru cultura rusă. Crearea expoziţiei sub conducerea directorului Luvrului – H. Loirete şi a curatorului J. Durant, specialist în arta bizantină, a durat mai mulţi ani. În cadrul expoziţiei au fost prezentate mai mult de 300 de piese din 37 de muzee şi biblioteci ale lumii, inclusiv din 26 instituţii din Rusia. Este necesar să menţionăm, că majoritatea pieselor expuse erau de un nivel artistic deosebit, de multe ori adevărate capodopere. Expoziţia a fost însoţită de un Catalog cu o ţinută tipografică excelentă, care cuprindea studii, eseuri despre istoria şi arta Rusiei vechi în diverse perioade cronologice, semnate atât de specialiştii ruşi, cât şi de cei francezi. Informaţia despre fiecare exponat intrat în Catalog a fost pregătită de specialiştii instituţiilor în care se păstrează piesele. Aceasta a permis atât specialiştilor străini care nu cunosc limba rusă, cât şi publicului larg să facă cunoştinţă cu opinia criticilor şi istoricilor de artă ruşi privind diverse probleme ale artei ruse vechi. Subliniem, că traducerea textelor în franceză s-a făcut bine, calitativ şi corect faţă de autorii textelor, deşi, au fost necesare unele prescurtări şi o redactare stilistică, având în vedere diferenţa de tradiţii a şcolilor ştiinţifi ce franceză şi rusă, la fel ca şi mentalitatea publicului francez. În articolul său, autorul a încercat să facă o prezentare virtuală a expoziţiei, evidenţiind particularităţile de prezentare a pieselor, criteriile de selectare a materialelor şi interacţiunea lor în spaţiul expoziţional. O atenţie deosebită s-a acordat rezultatului, impactului (de multe ori neaşteptat şi pentru organizatorii expoziţiei) care a fost obţinut prin diversele modalităţi de expunere, prin comparare, prin iluminare, prin abordările de design. În unele cazuri sunt descrise argumentele, motivele de selectare a lucrărilor, legate de mentalitatea de percepţie a artei ruse vechi de publicul european şi de cunoaşterea istoriei ruse. Autorul încearcă nu numai să explice ce au dorit să demonstreze creatorii francezi ai expoziţiei, dar şi efectele acestei expoziţii asupra publicului şi de ce acest mesaj expoziţional a avut cu adevărat un succes copleşitor la diverse categorii de public. Unul din scopurile expoziţiei de la Luvru a fost lichidarea unor stereotipuri privind artă rusă veche. În particular, interacţiunea artei ruse cu cea bizantină, prezenţa unui număr mare de şcoli regionale de artă cu particularităţi evidente, nivelul înalt al artei ruse nu numai în epoca lui Andrei Rubliov, dar şi în veacurile anterioare şi posterioare. Organizarea şi etalarea expoziţiei de la Luvru a fost destul de complicată, dar a avut un impact colosal şi putem afi rma, cu siguranţă, că ea a deschis o nouă eră în studierea artei ruse în Apus. Expoziţia de la Luvru a produs o impresie puternică şi asupra preşedintelui Rusiei şi atunci a fost luată decizia ca după închiderea expoziţiei în Franţa, să fie prezentată şi publicului rus. Şi, într-adevăr, după Paris, expoziţia a fost prezentată la Moscova şi Sankt Petersburg. Dar aceasta nu mai era acea expoziţie de la Luvru. Specialiştii ruşi şi funcţionarii de muzeu au creat o „concepţie proprie de prezentare a artei ruse”. Din păcate, atât din punct de vedere expoziţional, cât şi din punct de vedere ştiinţifi c, noul mesaj expoziţional s-a dovedit a fi unul neprofesionist, care provoca un sentiment de prost gust. Şi mai tristă a fost povestea Catalogului, care a fost transformat într-o publicaţie-kitsch. Deşi au fost cheltuite sume importante, şi birocraţii din cultură au rămas satisfăcuţi, trebuie să recunoaştem că rezultatul a fost unul jalnic, atât pentru publicul rus, cât şi pentru ştiinţa rusă.

In the spring of 2010, the Louvre, the largest museum of France, held an exhibition of Russian art that became the most prominent event of the Year of Russia in France. The exhibition was put on a list of official matters and the presidents of both countries opened it in a formal ceremony. The visitors could see in the Louvre’s halls a refined selection of objects of the highest artistic level, an elaborate conception of the exposition’s plan, an excellent design, and a great respect for Russian culture. It took several years for Dr Jannic Durand, a specialist in Byzantine art and Louvre’s curator, and Director Henri Leyrotte to prepare the exhibition. 300 objects from 37 museums and libraries from all around the world, including 26 depositories from Russia, were put on display. It should be emphasized that the main part of the exhibition included the articles of the high artistic level, often the masterpieces. The extensive exhibition catalogue contained numerous essays on the history and art of Old Russia in different chronological periods, written by the Russian and French art historians. The catalogue entries describing the objects were done mainly by the specialists from the museums and libraries where the objects are kept. It gave an opportunity to the general public and those foreign professionals who do not know Russian to familiarize themselves with opinions of Russian specialists on some specific issues of Old Russian art. Translations into French were done skillfully and with respect to the original authors’ texts, though some truncations and stylistic editing were unavoidable, taking into account the difference in traditions of French and Russian academic schools and distinctions in mentality of French public. In this article, the author tried to give a virtual tour around the exhibition’s halls in the Louvre, drawing the readers’ attention to the special ways in the displaying the objects, the reasons behind the objects’ selection, and their effect in the exposition space. Special attention is paid to the result (quite often, an unexpected one even for the organizers of the exhibition themselves) reached by the arrangement of the objects in the halls and showcases, their comparison, lighting, and successful design. In some cases, the article explains the motivations behind the selection of the art works that are connected to the ways Old Russian art is perceived by the European public and their interpretation of Russian history. The author is trying to explain not only the ideas that the French organizers of the exhibition wished to reveal in the exhibition halls but also the result of it, and why this result had, in fact, the enormous success among the different categories of visitors. A very important effect of the Louvre exhibition was the breaking out of a number of stereotypes held toward Old Russian art, its relationships with Byzantine art, for example; the existence of a large number of regional painting schools with specific, apprehensible features; the high level of Russian art not only during the “time of Andrei Rublev” but also in the previous and following it centuries. The difficult work done by the Louvre during the preparation of this exhibition gave a grand result and, undoubtedly, opened a new era in the study of Old Russian art in the West. The Louvre exhibition made such a great impression on the President of Russia and his envoy that it was decided to show it to the Russian public. Indeed, when the show in Paris ended and the objects returned back home, the exhibition was organized in Moscow and Saint Petersburg. However, it was not the same exhibition as the one in Paris. The Russian “specialists” and museum functionaries made their own, “true”, conception in exposing the Old Russian materials. Unfortunately, in both scholarly and exposition ways it happened to be very unprofessional, and possessed that which is commonly defi ned as “bad taste”. Even more unfortunate was the situation with the exhibition catalogue. On the account of its scholarly content, the catalogue was turned into an abridged edition and was designed in the pompous style of coffee table books. Although a signifi cant amount of money was spent on all these efforts, and the bureaucrats from culture were satisfi ed, it should be admitted that the result was rather sad for the Russian public and for Russian art history as a scholarly discipline.