Se analizează începuturile gândirii ştiinţifice privind structura şi funcţionarea naturii, inclusiv a celei vii. Aceste începuturi se constată în spaţiul elen antic, la care au contribuit o pleiadă de geniali gânditori din Grecia antică, aceştia fiind: Tales din Milet, Anaximandres din Milet, Anaximenes, Heraclit din Efes, Empedocle din Acragant şi, desigur, Platon cu discipolul său Aristotel – fondatorul biologiei, inclusiv (într-un fel) şi al ecologiei. În afară de faptul că Platon a fondat filosofia ca ştiinţă, el poate fi considerat şi ca primul, care a abordat natura din punct de vedere sistemic. Aristotel a dat prima definiţie a vieţii; la baza criteriilor de clasificare a animalelor, în afară de cele morfoanatomice, a folosit şi anumite particularități ecologice. Din lumea antică mai pot fi menţionaţi încă trei gânditori: Lucreţiu Carus, Ovidius şi Avicena, care şi ei la sfârşit de eră antică, încheind-o, au consolidat definitiv gândirea realistă (aşa naivă cum era ea). Aşadar, în primii 500 de ani gânditorii-filosofi şi naturaliştii eleni, şi romani au contribuit esenţial la apariţia primei paradigme naturaliste, care comportă un caracter evident materialist (prolegomenic).