În articol, ne propunem să evaluăm unele manifestări ale ironiei în proza literară a lui Mihail Kogălniceanu. Figură a retoricii, care presupune un elogiu fals şi care denotă că emiţătorul afirmă contrariul a ceea e gândeşte, oferindu-i receptorului un pretext de reflecţie, ironia devine o marcă a prozei scriitorului paşoptist. Intenţiile moralizatoare ale naraţiunii sale justifică prezenţa, în schiţele de moravuri, „Soirées dansantes” („Adunări dănţiutoare”) şi „Fiziologia provincialului în Iaşi”, sau în scrierea nuvelistică „Iluzii pierdute... Un întăi amor” a inserţiilor ironice şi autoironice, conjugate cu umor şi, uneori, cu sarcasm, prin care autorul dezgoleşte, în fine, aspectul derizoriu al realităţilor evocate. În acest sens, Mihail Kogălniceanu, spirit lucid, conştient de imperfecţiunile societăţii moldave şi ale congenerilor săi, optează pentru registrul ironic al discursului în scopuri ilustrative sau din considerente pur stilistice.

In the article, we attempt to evaluate some manifestations of irony in literary prose of Mihail Kogalniceanu. Being a figure of rhetoric, which implies a false praise which shows that the addresser says the opposite of what he thinks, giving the receiver a pretext for reflection, irony is a trademark of the forty-eighter prose writer. Moralizing intentions of his narrative justify the presence, in sketches of manners, "Soirées dansantes" ("Dancing parties") and "Phisiology of a provincial in Iasi", or in short story writing "Lost Illusions ... A first love" of irony and self-irony insertions, combined with humor and sometimes with sarcasm, by which the author finally reveals ridiculous aspect of the reality evoked. In this regard, Mihail Kogalniceanu, having lucid mind, being conscious of imperfections of the Moldovan society and its congeners, opts for ironic register of discourse for illustrative purposes or for purely stylistic reasons.