As it is know, the phenomenon of collaboration took place in most European countries occupied by Nazi Germany during the Second World War and has become a synonymous with treachery. The studies and assessments of this phenomenon in post-Soviet times clearly reveal two trends: on the one hand, the desire of more objective and unbiased study of this phenomenon, on the other hand, its quite radical „revaluation” up to excuse and even praise. The book of Russian historian Mikhail Semiryag, in which, in contrast to the Soviet historiography, collaboration is positioned as a rather ambiguous phenomenon: „The forced cooperation in everyday life did not cause harm to the fundamental interests of the homeland, or even mitigated the hardships of occupation - is an example of the first tendency. But the collaboration could also be a conscious act on the part of individual citizens, government and community leaders and social groups that serve the interests of the enemy”. Thus, we can conclude that in fact the collaborators should be considered these who voluntarily and quite deliberately went to the cooperation with the Nazi occupiers. A second trend in the past two decades has been widely disseminated on the initiative and efforts of certain political forces and is used to create and impose new ideological dogma population with its own values, myths, heroes pantheon, often with openly nationalistic overtones. Its heralds in Central and Eastern Europe, the Baltic states, Georgia and Ukraine openly extol and praise „their” collaborators, presenting them either as fighters who sought to block the path of „the spread of Bolshevism in Europe”, or as the patriots who fought for independence or recovery state of their countries.

După cum este cunoscut, fenomenul de colaborare a avut loc în cele mai multe state din Europa ocupată de Germania nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial şi a devenit sinonim cu termenul „trădare”. În studiile şi evaluările acestui fenomen în epoca post-sovietică se observă clar două tendinţe: pe de o parte, dorinţa de a efectua o cercetare cât mai obiectivă şi imparţială, şi, pe de altă parte, dorinţa de a „reevalua” acest fenomen pentru a-l justifica şi chiar glorifica. Un exemplu al primei tendinţe poate fi lucrarea istoricului rus Semireaga, în care, spre deosebire de istoriografia sovietică, colaboraţionosmul este poziţionat ca un fenomen destul de ambigu: „cooperarea forţată la un nivel casnic nu dăuna intereselor fundamentale ale patriei, şi uneori chiar atenua greutăţile de ocupaţie. Dar colaboraţionismul ar putea fi perceput şi ca un act intenţionat, efectuat de indivizi, stat şi figuri publice, cât şi de diverse grupuri sociale care servesc interesele inamicului”. Astfel, putem concluziona că colaboraţioniştii ar trebui să fie văzuţi ca cineva, care benevol şi în mod deliberat a mers la o cooperare cu ocupanţii nazişti. A doua tendinţă, care s-a confirmat în ultimele două decenii – la iniţiativa şi eforturile anumitor forţe politice - este larg răspândită şi este utilizată pentru a crea şi a impune o nouă dogmă ideologică, cu propriile valori, mituri, Panteonul Eroilor, de multe ori cu conotaţii naţionaliste ostentative. Promotorii acestei tendinţe din ţările Europei Centrale şi Europei de Est, din Statele Baltice, din Georgia şi Ucraina, în mod deschis preamăresc şi laudă „colaboratori”, prezentându-i fie ca luptători, care a încercat „să blocheze răspândirea bolşevismul în Europa”, fie ca patrioţi, care au luptat pentru independenţă sau restaurarea statalităţii în statele sale.