Competenţa de comunicare lingvistică se defineşte prin relaţia a trei componente specifice: componenta lingvistică, componenta sociolingvistică şi componenta pragmatică, prezentate în elementele lor fundamentale ca o sinteză între cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi. Componenta lingvistică vizează formarea deprinderilor lexicale, fonetice, sintactice, în timp ce componenta sociolingvistică valorifică parametrii socio-culturali ai utilizatorului limbii, iar componenta pragmatică se concretizează în utilizarea funcţională a resurselor lingvistice (realizarea funcţiilor comunicative, a actelor de vorbire). În articolul dat se pune mai mult accentul pe partea teoretică a competenţei, a limbajului şi comunicării. S-a încercat să se pună în evidenţă utilizarea funcţională a resurselor lingvistice, prin realizarea funcţiilor comunicative bazate pe lucrările celor mai renumiţi lingvişti şi sociologi: N. Shomsky, Bourdieu şi Perrenoud.