Metamorfoza scriiturii în cinema face din regizor un traducător complex care are la dispoziţie imagini capabile sã ofere din punct de vedere iconic simboluri literare abstracte. Articolul de faţă analizează romanul Lunes de fiel de Pascal Bruckner şi adaptarea sa cinematografică fãcută de Roman Polanski în 1992, cu accent pe rolul de traducător-interpret pe care regizorul îl asumă. Supus multor constrângeri legate de cenzură, cineastul este totuşi liber în orchestrarea faptelor şi a emoţiilor duse «până la capăt», liber în retranscrirerea şi reinterpretarea perversităţii pasionale a scrierii literare. Dispune de mijloace la nivel iconic, la nivel verbal sau paraverbal. Conotaţiile stilistice sunt elementele prin care autorul ne face sã identificãm personajele, apartenenţa lor intelectuală şi socială. Figurile retorice folosite au efecte perlocutorii şi influenţează stările emoţionale la nivelul extra-scenic. Apreciem puterea autorului de a depăşi complexul de inferioritate al cinematografului faţã de opera literară, capacitatea de a face din adaptare un reper important al intertextualităţii romaneşti şi cinematografice.

Writing metamorphosis in cinema turns the director into a complex translator who has at his disposal images capable of providing by means of icons abstract literary symbols. This paper analyzes the novel Lunes de fiel by Pascal Bruckner and the film adaptation made by Roman Polanski in 1992, Bitter Moon, focusing on the role of the translatorinterpreter assumed by the director. Subject to many constraints of censorship, the filmmaker is still free in orchestrating events and emotions brought “to the end”, in rewriting and re-interpreting the passionate perversity of the literary writing. The author has means at iconic, verbal or paraverbal level and makes us identify the characters, their intellectual and social affiliation, by means of stylistic connotations. Rhetorical figures used have perlocutory values and influence the emotional states in the off-stage. We appreciate the author's power to overcome the inferiority complex of cinema to literary work, the ability to make the adaptation a way of expressing literature and film intertextuality.