Lirica lui Valeriu Matei dispune intrinsec de toate „proprietăţile” unei monade,indicând, ca şi în cazul lui Nichita Stănescu, o „destinaţie” iniţiatică perpetuă. Poematicul este absorbit de un germene filosofal sui-generis, gradat de un ritual de complicare a verbului propriu-zis. Direcţionarea spre registrul compoziţional al unui sol poetic fertil induce o meditaţie absolută, or constituentele acestui microcosmos în poezia lui Valeriu Matei formează un veritabil ansamblu statuar marcat de paseism debordant, trădând, în cele din urmă, reminiscenţele unor ascunse şi înălţătoare tendinţe de mărire, izvorâte din istorie şi chiar din protoistorie. Versul lui Valeriu Matei are proprietăţi terapeutice de axis mundi, de coloană spirituală generatoare de virtuţi nepieritoare, dar şi de avataruri şi (pre)sentimente edenice ce leagă trecutul de prezent. Valeriu Matei asigură sincretismul dintre ritul păgân şi datina creştină, dintre spaţiul ondulat blagian şi rostirea oraculară nedisimulată nichitastănesciană.