Heart failure represents a major cause of disease burden worldwide and is expected to further rise in the coming decades. Beta-blockers (metoprolol, bisoprolol, and carvedilol) are a cornerstone of heart failure (HF) treatment. However, it is well recognized that responses to a beta-blocker are variable among patients with HF. Neurohormonal activation is an important driver of heart failure progression, and all pharmacologic interventions that improve clinical outcomes inhibit this systemic response to myocardial injury. Numerous studies now suggest that genetic polymorphisms may contribute to variability in responses to a beta-blocker, including left ventricular ejection fraction improvement, survival, and hospitalization due to HF exacerbation.

Insuficienţa cardiacă (IC) prezintă un sindrom care însoţeşte bolile cardiovasculare şi care afectează întreaga omenire şi există pericolul creşterii ulterioare în deceniul următor. Beta-blocanţii (metoprol, bisoprolol, şi carvedilolul) sunt piatra de temelie a tratamentului insuficienţei cardiace Este bine cunoscut că răspunsul la tratamentul cu beta-blocanţi diferă la pacienţii cu IC. Activarea neurohormonală este markerul important de progresie IC. Studiile multiple presupun că polimorfismul genetic poate contribui la variabilitatea răspunsului la tratament cu beta-blocanţi, inclusiv ameliorarea fracţiei de ejecţie ventriculului stîng, şi supraveţuirea pacienţilor.