Creşterea mobilităţii cercetătorilor este unul din aspectele importante ale proceselor de globalizare în cercetare-dezvoltare. În prezent dezvoltarea ăi utilizarea cunoătinţelor ştiinţăfice necesită nu doar cunoştinţe codificate, dar şi cunoştinţe, aptitudini şi competenţe tacite care sunt parte a înţelegerii modului de a interpreta, evalua şi transforma cunoştinţele codificate pentru a fi utilizate în diferite forme ăi contexte. Se consideră că mobilitatea cercetătorilor fortifică aceste competenţe ătiinţifice ăi tehnologice. Există diferite tipuri de mobilităţi, însă cele mai mari implicaţii asupra sistemelor naţăonale de cercetare-dezvoltare le au emigrările la un loc de trai şi muncă stabil. Din aceste considerente ne-am axat în studiul prezentat pe tipul de mobilitate menţionat, utilizând în acest scop datele unor baze internaţionale, documente de politici la nivel comunitar, cât şi analiza concepţiilor prezentate în literatura de specialitate.