După un an de la publicarea Claponului (1877), Caragiale, din con- siderente financiare, publică pentru propria „foiță hazlie și populară” un almanah (venit mai degrabă în prelungirea acesteia din punctul de vedere al discursului) numit simplu Calendarului Claponului.Încă din titlu acesta promitea cocoanelor, demoazeleleor, precum și monșerilor becheri și familiști, pe lângă informațiile tipice (lunile anului, fazele lunii, orele zilei și ale nopții etc.), și îndreptarea moravurilor prin râs, totul pentru o sumă neglijabilă de 50 de bani.Moda calendarelor și alamanahelor devenise destul de populară în se- colul XIX, în comparație cu gazetele sau ziarele/foițele umoristice de la acea vreme. Fiind stiluri marginale, destinate maselor, acestea se caracte- rizau prin accesibilitate, oferirea unor informații banale, chiar neglijabi- le, dar care răspundeau totuși unor nevoi colective. Sunt, într-o oarecare măsură, corespondentul revistelor de divertisment de astăzi.Acesta urmează până la un punct structura unui almanah obișnuit de la acea vreme: calendarul propriu-zis și detaliile științifice ale fiecărei luni din an.Interesante sunt observațiile și comentariile adăugate distinctive scriitorului de acum, dar și de mai târziu. Caragiale își permite anumite libertăți care constau în scurte glumițe, observații, exagerări redundante de dragul exagerărilor, creionarea unor tipologii sau situații amuzante. Meritul acestora constă în reflectarea realității de secol XIX, precum și confirmarea că, încă de la începuturile sale literare, Caragiale aparține scriitorilor umoriști unde creațiile mai puțin importante din punct de ve- dere artistic vor fi valorificate și perfecționate în gazete precum „Ghim- pele”, „Moftul român”, dar și în opera dramatică, proza scurtă sau nuve- lele cu tentă naturalistă.De exemplu, în luna ianuarie „Frigul pentru cei fără paltoane e cu 15 grade mai mare decât pentru cei împaltonați”. (p. 6), iar despre martie „Se zice că prea-sfinții părinți de la Sinod vor posti tot postul, dacă nu vor mânca dulce.” (p. 10). Septembrie va fi o lună catastrofală: „Ploi mari. Dâmbovița se umflă. Primăria profită de ocazie pentru a o declara navigabilă, și a publica licitație pentru luarea în monopol a navigației dâmbovițene pe 10 ani”. (p. 20) În schimb, decembrie vine cu vești bune. Chiar dacă „Gerul îngheață becul felinarelor pe ulițe. Primăria hotărăște a așeza la fiecare respânte câte o sobă de tuci. Un amic al gu- vernului va fi însărcinat, fără leafă, numai cu diurmă, să meargă la Paris spre a cumpăra sobele, cari vara vor putea servi și la alt ceva.” (p. 26)„Regentul anului” este o încercare de a prevesti (asemănător cu ho- roscopul zilelor noastre), prin intermediul așezării planetelor, eveni- metele cotidiene. Prin utilizarea unui limbaj accesibil, cu un subiect de actualitate, măgulitor pentru sexul frumos, dar nu așa de prietenos cu„monșerii familiști”, ni se prezintă aventurile promițătoare ale cocoa- nelor. Mai exact, planeta se va dovedi fatală însuraților, pe când damele„vor face multe și mărunte”, sintagmă folosită cu scopul de a atrage cititorul, de a-l îmbăta cu lucruri dintr-o realitate mai mult sau mai puțin plauzibilă. Cert este că această afirmație spusă sub forma unui joc satisface într-o oarecare măsură dorințele ascunse ale societății de atunci, iar Caragiale, prin glumițele acestea aparent nevinovate, de- mască moravurile societății de atunci, dar și de acum, dovedindu-și astfel actualitatea.„Cocoanele vor merge de vara să facă băi la Șiștov și Nicople, unde se vor face două așezăminte de băi mixte; vor fi toți admiși la scăldătoare afară numai de bărbații însurați: și apoi să vedeți ce mai de comedii are să facă regentul anului.Cocoanele prinse de către bărbații lor în flagrant delict, vor avea în fața judecătorilor o scuză nebiruită: Regentul anului!” (p. 30)Cele două rubrici, Elipse și Diverse, urmează același joc de cuvinte, continuând tematic ceea ce ar trebui să conțină un Almanah anual.Gluma referitoare la ceva important care va avea loc pe 30 și 31 fe- bruarie o întâlnim și în zilele noastre, la fel și informațiile despre posturi- le din timpul anului, cunoașterea zilelor nefaste. Caragiale a observat că omului îi place să se justifice și să dea vina pe ceva exterior lui, asupra căruia nu are niciun control. În loc să spună că „ziua merge prost deoare- ce Mercur este retrograd sau că planetele nu sunt alineate”, va da vina pe zilele cu ghinion și pe regentul anului. Despre eclipsele totale, Caragiale folosește sintagma „în lună”, re- spectiv „în soare” unde prepoziția „în” este mai sugestivă, arătând, pe lângă loc, și o apartenență hipnotizantă a celui care privește. Amintește oarecum de expresiile „cu ochii în soare” sau „câte-n lună și în stele”, expresii care trimit la un lucru așteptat, dar care, din unele motive, nu a mai avut loc.Caragiale a cochetat la începuturile sale literare și cu poezia. Tudor Vianu, în cursul dedicat acestuia de la 1945, observă că, prin micile sale încercări, se dovedeștea fi un bun versificator, dar acid în afirmații: „fals, malonest, venale, hidos ești, cavalere!”, aciditate pe care o va folosi și mai târziu, dar sub alte forme, mai șlefuite.„Mandatul este visul”, adică idealul spre care tinde fiecare om și în jurul căruia se învârte toată existența sa. „Resbelul” nu este altceva decât o minimalizare prin tehnica aluziei și a râsului a unui eveniment impor- tant, mai exact războiul ruso-turc.Caragiale, urmând aceeași tehnică pe care o vom vedea atât în scrie- rile de mai târziu, cât și în unele secvențe din aceste texte, preia elemen- te din viața reală reușind să înveselească cititorul prin construirea unor cronici vii.„Trei pungași” prezintă aceeași tipologie a personajelor de mai târziu, ca Ionică din „Vizită...” sau Dl. Goe unde aceștia, alintați de mamele lor, ajung poveri pentru întreaga societate. Prin construcțiile de tipul „Dom- nilor!”, „Poftim la tribună!” „Interesul poartă fesul!”, caracteristici ale stilului oral, Caragiale stabilește un contact direct cu publicul, iar între- bările de tipul „Nu este așa?” „Mă explic. Ce sunt eu?” arată faptul că scriitorul este într-un dialog continuu cu cititorul și publicul căruia neîn- cetat i se adresează. În felul acesta se observă încă de pe acum talentul scriitorului de a pune în scene banalități cotidiene, dându-le dinamism și viață. Lumea evocată încă din aceste foițe umoristice și hazlii este ridicolă, patriarhală, reușind să evidențieze câteva trăsături generale ale omului de secol XIX: avar, mincinos, dezinteresat, lingușitor care aparție unei societăți dintr-un anumit timp.„Smotocea și Cotocea” amintesc de „Amici” Mache și Lache de mai târziu, pe când „Leonica Ciupiciscu” are în centrul său funcționarul, va- lorificat și în alte scrieri. Se observă și aici comicul de nume, automatis- mele, individualitatea personajelor, acțiunile personajelor sunt determi- nate de societatea în care se află și nu numai. Încă din aceste foițe umoristice vedem un Caragiale care își exersează stilul și discursul ce vor da literaturii române operele canonice de mai târziu.Se observă, de-a lungul acestui almanah, un scriitor viu, „mlădiță al- toită pe trunchiul vulgar, dar nu lipsit de vigoare al satirei” (T. Vianu), care are scopul de a prezenta omul comun, moneda măruntă a vieții so- ciale. Caragiale demonstrează deja intenția realistă a scriitorului de mai târziu, printr-un discurs critic la adresa limbajului latinist, plin de neolo- gisme forțate în detrimentul limbii vii, vorbite, dar și prin valorificatea tipologiilor umane.Scriitorul reușește să transpună în scris mecanismele limbii vorbite, mecanisme pe care le-a observat de-a lungul vieții, conștiința scrisului fiind cea care l-a împins să se perfecționeze, să șlefuiască personajele și să construiască acțiunea. Caragiale se oprește asupra unei limbi vii, utilizată de toate clasele sociale, firească, vorbită, el optând pentru fon- dul vechi al unor expresii orientale, grecești și turcești, lucru pe care îl observăm încă din prima pagină: „Almanah hazliu și popular pe anul de la Mahomed 1295”.Meritul foițelor umoristice constă în observarea legăturilor care se pot stabili la nivelul conținutului între aceste scrieri de început, neșlefuite, aparținând genurilor marginale, și creațiile sale ulterioare, admirate atât de junimiștii de atunci, cât și de cititorii secolului XXI care descoperă în scrierile lui Caragiale și actualitatea zilelor noastre.