Patrimoniul industrial, conform Cartei Patrimoniului Industrial, este definit ca fiind constituit din mărturiile culturii industriale care au semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și științifică (clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, depozite, locuri în care energia este generată, transmisă și folosită, structuri și infrastructuri de transport, precum și locuri folosite pentru activități sociale legate de industrie, cum ar fi locuințe, lăcașuri de cult, clădiri pentru educație etc.). Odată cu apariția efectelor dezindustrializării se naște o nouă disciplină, arheologia industrială, inventatorul termenului fiind considerat Kenneth Hudson, domeniu care se dezvoltă cu predilecție începând cu anii 1950. Această nouă disciplină este privită ca o metodă interdisciplinară de studiu a tuturor mărturiilor, materiale sau imateriale, a documentelor, artefactelor, stratigrafiilor și structurilor, a așezărilor omenești și a peisajelor urbane sau naturale, create pentru sau de către procesele industriale. Mărturiile industriale devin elemente ale patrimoniului industrial doar atunci când au la bază valorile universale, cum ar fi valoarea socială care permite reconstituirea vieții cotidiene a oamenilor și care dă un important simț al identității, valoarea tehnologică și științifică pentru istoria manufacturii/ industriei, ingineriei, construcțiilor, valoarea estetică a acestora din punct de vedere al arhitecturii, design-ului, concepției sau rarității. Printre politicile de dezvoltare durabilă se numără astăzi și salvarea și reabilitarea unor situri industriale, o direcție de salvare a acestor mărturii industriale constituind-o muzeificarea lor, proces urmat obligatoriu de valorificarea culturală și turistică.