Pe parcursul diferitor epoci istorice bolnavii de lepră au fost tratați în mod diferit în societate. Statutul leproșilor era destul de contradictoriu, fiind în același timp tolerați și marginalizați din punct de vedere social din cauza handicapului lor fizic. Necunoașterea cauzelor bolii și lipsa unor remedii eficiente de tratament a leprei au condiționat apariția unei legislații restrictive față de leproși. De exemplu, în „Pravila lui Matei Basarab” (1652) este prevăzută desfacerea căsătoriei când soțul sau soția sunt bolnavi de lepră, fiind etichetați în limbajul epocii cu termenii de gubav și gubavă: „Despartese bărbatul de muiare de va fi mișea sau gubavă, așijderea și muiarea se desparte de bărbat de va fi mișel sau gubav. Și de se va tămpla să aibă acea boală muiarea, și se va despărți, atunci bărbatul să poarte grijă de hrana ei până întru toată viața ei ce va trăi”. În cel mai bun caz leproșii erau izolați de restul societății în locuri speciale, numite cu timpul leprozerii. În cazurile mai grave, bolnavii de lepră erau omorâți, fiindu-le imputate un șir de grozăvii, născute mai mult pe fundalul unor fobii care dominau imaginarul colectiv al oamenilor. Leproșii își duceau traiul într-o lume a lor aparte, o lume care exista în cartierele de margine ale orașelor, o lume care trăia după rânduielile și regulile sale, impuse în mare parte din afară. A fi lepros într-o societate tradițională reprezenta echivalentul unei sentințe dure și nemiloase prin care bolnavul era condamnat pe viață la un trai sărăcăcios, jalnic și umil. Leprosul era proscrisul societății, fiind lipsit de familie, de rude și de cei apropiați. În spatele fiecărui lepros se desfășura o tragedie personală cu grave consecințe de ordin moral, social și psihologic.