Un spațiului românesc, în perioada sec. al XIX-lea – sec. XX, un loc de frunte îl avea meșteșugul prelucrării pieilor și blănurilor. Aceste materiale servesc pentru confecționarea unor piese vestimentare, cum ar fi: cojoace, căciuli, gulere, căptușeli, învelitori, chimire, curele, mănuși, încălțăminte, genți și alte produse, precum fețe de tobă, cimpoaie etc. Materia primă, folosită în meșteșugul de prelucrare a pieilor și blănurilor, este apreciată după anumite criterii de calitate: durabilitate, valoare de prezentare (aspect, confort). Meșteșugarii, pentru a-și asigura calitatea produselor, pentru a-și forma sau păstra fidelitatea clientelei și onoarea de meșteșugar, erau foarte selectivi la cumpărarea materiei prime. Valoarea calitativă a obiectelor, confecționate din piele sau blană, depinde de mai mulți factori: de soiul animalului, de nutriția acestuia, de zona geografică in care este crescut etc. Este importantă îndemânarea persoanei care sacrifică animalul, pentru a nu găuri pielea într-un loc nepotrivit. Este necesar, de asemenea, ca persoana respectivă să fie pricepută la procesul de jupuire a pielii și la procesul de conservare prealabilă a pielii, până a ajunge la meșterul dubălar. Conservarea necalitativă sau uscarea direct la soare, cu sau fără sare, sau uscarea pe grinzile podurilor, poate duce la întărirea, scorojirea sau putrezirea pielii. Alt aspect al calității îl constituie perioada, în care au fost sacrificate animalele, cea mai optimă pentru obținerea unei piei de calitate superioară fiind cuprinsă între lunile august și noiembrie. O altă condiție ține de vârsta animalului și de greutatea ce o atinge la momentul sacrificării. Cele mai apreciate și la mare căutare erau pieile provenite de la animalele tinere. Pentru a face o investiție în materia primă, dubălarul sau cojocarul trebuie să cunoască cât de bine sunt îngrijite și hrănite animalele, unde sunt adăpostite, ce boli au suferit, dacă au fost lovite, rănite, felul cum au fost transportate.