Numim artizani ai limbajului comic, ironic, satiric pe toți scriitorii de talia lui Boris Vian, Jacques Prévert, Jacques Audiberti, Eugène Ionesco care denotă o curiozitate lingvistică trezită pentru bogățiile limbajului literar, popular sau vorbit. Ei actualizează totul: fonem, afixoid, joc de cuvinte, oximoron, logogrif etc. Ionesco în această pleiada este încă în top. Personajele lui, limbajul lor trebuie să-i facă pe oameni să râdă, să plângă, să moară de fericire, altfel devin muți, surzi, surdo-muți. Și atunci Ionesco inventează și le pune pe limbă anagrame, antimétaboles, bouts-rimés, homéotéleutes, mots-valises pentru a-și îndeplini sarcina esențială: „a crea un nou limbaj”. Acesta va trăi atât cât vorbesc eroii săi un neo-limbaj în care absurditățile devin silogisme, unde aproxiațiile sunt doar axiome adevărate. În acest articol urmează să supunem unei analize mai mult sau mai puțin detaliate natura lingvistică a jocurilor de cuvinte ale limbajului teatral al lui Ionesco.

We call artisans of comic, ironic, satirical language all writers of the stature of Boris Vian, Jacques Prévert, Jacques Audiberti, Eugène Ionesco who denote an awakened linguistic curiosity for the riches of literary, popular or spoken language. They actualize everything: phoneme, afixoid, pun, oxymoron, logogriph, etc. Ionesco in this pleiad is still at the head. His characters, their language must make people laugh, cry, die of happiness, otherwise they become dumb, deaf, deaf-mutes. And so Ionesco invents and puts on their tongues anagrams, antimétaboles, bouts-rimés, homéotéleutes, mots-valises to accomplish his essential task: “to create a new language”. This one will live as much as its heroes speak a neo-language where the absurdities become syllogisms, where the approximations are only true axioms. In this article, we are going to submit to a more or less detailed analysis the linguistic nature of the puns of Ionesco's theatrical language