În cadrul lucrărilor Conferinţei de la Teheran cele trei mari puteri au adoptat o decizie comună ( au ajuns la un numitor comun) privind frontiera sovieto-poloneză. Guvernul polonez aflat în exil la Londra nu recunoştea linia Kurzon şi insista ca oraşele Lvov şi Vilno să fie incluse în componenţa Poloniei, fapt despre care Churchill a fost înştiinţat de către premierul Mikolaicik la data de 20 ianuarie 1944. Acelaşi guvern în exil, de asemenea, se opunea transmiterii Königsbergului Uniunii Sovietice. Insistenţa respectivă confirma nu doar imposibilitatea normalizării relaţiilor dintre cele două guverne, dar şi faptul că guvernul polonez în exil nu conştientiza completamente care este conjunctura internaţională creată la acel moment. Mai mult decât atât, membrii guvernului mizau pe tergiversarea războiului cu scopul de a slăbi la maximum potenţialul Uniunii Sovietice şi de a nu permite intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Poloniei.

At the Tehran Conference the three great powers, in principle, have come to a common denominator in the question of the Soviet-Polish border. As to the London government in exile it did not recognise „Curzon line” and demanded in structure of the future Poland Lvov and Vilna what prime minister Mikolajchik has declared to Churchill on January, 20th, 1944. Also the government in exile objected to transfer of Koenigsberg to the Soviet Union. These harassments testified not only to impossibility of normalisation of relations between two governments, but also that the Polish government in London at all did not realise the reality which has developed in the world. Moreover, these people argued for delaying the war in order to maximize the weakening of the USSR and to prevent its army on the territory of Poland.