Chiar dacă Moldova secolelor XIV-XVI nu prezintă caracteristicile unei monarhii feudale „clasice”, având puternice influenţe bizantine, totuşi, ideea de loialitate reprezintă elementul central al construcţiei statale. Sistemul politic medieval se baza pe existenţa unei interdependenţe între instituţia centrală (domn) şi vasalii săi (boierii). Domnul era seniorul, iar restul corpului social erau supuşii săi, boierii având obligaţii de ordin vasalic în care fiecare dintre părţi îşi asuma anumite obligaţii pentru a obţine anumite privilegii atât de ordin material, cât şi de ordin simbolic. Ruperea unilaterală a acestui tip de relaţii era catalogată drept infracţiune îndreptată împotriva instituţiei domneşti şi, implicit, a statului, fiind denumită în terminologia vremii „hiclenie” sau „trădare”. În conformitate cu tradiţia politico-juridică medievală românească, pretabili de a fi acuzaţi de acte de „trădare” erau toate persoanele care contestau sau ignorau autoritatea domnească atât la nivel de acţiune cât şi la nivel de intenţie, precum şi orice acţiune îndreptată împotriva domnului sau a autorităţii acestuia. Astfel, în dependenţă de modalitatea de manifestare a acţiunilor îndreptate împotriva domnului, momentul istoric, contextul, putem efectua o tipologie a fenomenului trădării în domeniul politic. În articolul de faţă vom examina diferite forme de contestare a legitimităţii succesiunii la tron, acuzaţia de „trădare” ca instrument de reglementare a succesiunii la domnie, negocieri cu inamicii fără acordul autorităţii centrale, pribegia şi mutaţiile care s-au produs în instrumentalizarea fenomenului „trădării” în perioada instaurării dominaţiei otomane în Ţara Moldovei pe parcursul secolului al XVI-lea (hainia).