Ceea ce îmi propun să investighez aici nu este prezența actorului sau relația „imediată‖ dintre mediul teatral și spectatorii săi, ci ideea existenţei unui context spaţio-temporal precis ce aparţine piesei de teatru şi necesitatea cunoaşterii informaţiilor legate de timpul şi spaţial real din care s-a inspirat dramaturgul. Există o diferenţă majoră între lumea spaţială şi temporală descrisă în piesa de teatru şi cea construită de regizor prin intermediul spectacolului. Când regizorul, alături de întreaga echipă artistică, începe să lucreze la o piesă de teatru, el are nevoie de un mod simplu de organizare al planului său de documentare. Acest plan conţine zece paşi esenţiali, pași ce pot fi folosiți de toată echipa de creație a spectacolului astfel încât universul descoperit de regizor în urma cercetării să fie cunoscut, personalizat și chiar îmbogățit de către membrii echipei. Orice univers teatral are la bază o structură socio-culturală ce aparţine unor personaje excepţionale care interacţionează şi reacţionează în faţa unor evenimente excepţionale. Actorul trebuie să știe cât mai multe despre personajul său și despre lumea în care acel personaj s-a dezvoltat. Fără acest context, este imposibil să creeze un rol total autentic. Scenograful percepe spaţiul teatral ca un produs al interrelațiilor, spaţialitatea conturându-se în urma unor macro şi microinteracțiuni ce se reflectă atât în structura globală dar şi în cea intimă, spațiu care este într-o continuă metamorfozare, nu este niciodată terminat, niciodată finalizat. În acelasi timp spațiul poate fi perceput ca o oglindă ce reflectă simultaneitatea acţiunilor trecute. Astfel că pentru construirea acestei lumi, scenograful are nevoie să caute şi să cunoască toate elementele istoriei socio-culturale care au generat povestea spaţiului său. Regizorul este cel care desenează lumea spectacolului, cel care imaginează şi mai apoi, făureşte pilonii pe care se aşează noul univers. In acest context se impune o anume investigatie, o analiză minuțioasă, o reală ancorare regizorală în lumea creată de textul ales, pe de o parte și de lumea spectacolului ce urmează a fi creat, pe de altă parte. Fără această analiză, viaţa personajelor, a decorului, a muzicii, a luminilor, va fi lipsită de conţinut, ireală. Dincolo de toate aceste aspecte, regizorul trebuie să înțeleagă motivațiile, dorințele și circumstanțele fiecărui personaj, precum și atmosfera piesei, pentru a putea livra mai departe, imaginile şi gândurile făuritoare de lumi noi. Cercetarea regizorului se transformă într-o reală anchetă etnografică în centru căreia se afla în aceeași masură oamenii din spatele personajelor imaginate de dramaturg, cu istoricul lor personal, cultura şi societatea din care fac parte dar și însuşi dramaturgul alături de propriul său destin. Prin urmare, etnografia şi teatrul fuzionează şi se contopesc, pentru a arăta lumii, drumul spre cunoaşterea absolută.