Nevoia de poveste (mithos), ca și nevoia de erou reprezintă constante care traversează epocile și artele, încă de la epopeile homerice și până astăzi. Eroul (hérôs), în călătoria sa prin tărâmuri schimbătoare, după gusturile estetice ale vremurilor, cunoaște metamorfoze care au efect nu doar artistic, ci și axiologic și antropologic. Trece de la „semizeu‖ (Homer) și „om cu vază și bunăstare‖ (Aristotel) la eroul etic de tip shakespearian, la cel politic și civic din Clasicismul francez, până la cel prea serios, aproape plictisitor, din interbelic și postbelic. Pare că e vremea să dispară, precum un dinozaur, în fața Personajului care, in extremis, reprezintă negarea acestuia: antierou, non-erou, infrapersonaj. Cu o excepție: eroul din dramaturgia socialistă, eroul revoluționar care, cel puțin în România, a fost trecut atât de bine prin hârtia de turnesol a ideologiei încât a devenit o fantoșă. Și totuși, nevoia de erou ca model există și persistă, în ciuda defăimării sale: eroul se mai strecoară, timid, în ultimii zeci de ani prin câteva piese de teatru, precum textele istorice ale lui Marin Sorescu, prin dictatura din Țara lui Gufi de Matei Vișniec sau ca jertfă fără voie, în Incendii de Wajdi Mouawad. Odată instaurată hegemonia personajului, eroul se vede batjocorit (Iubirile Phaedrei de Sarah Kane) sau expulzat din teatru, emigrant prin arte vecine, dar străine. El își va găsi domiciliu în cinema, în lumea benzilor desenate, ori exilat în jocurile video. Aici, împrumută trăsături din basm, dar, cel mai mult, se contaminează cu date și caracteristici ale epicii, o scriitură aflată la întretăierea dintre epopee și nuvela modernă SF. Deposedat de hybris, își va dedica viața luptei contra forțelor răului, reprezentate de un inamic suprem (archenemy), ambii fiind mai mult tipuri decât arhetipuri. Interesul spectatorului va fi transferat de la jertfă și sacrificiu către eveniment, către natura impredictibilă a faptelor (ceea ce urmează). Având o Misiune, metode specifice de luptă, un costum (mască) anume croit, o dublă identitate (diurnă și nocturnă), fostul erou se va transforma în Supererou, invadând, prin variantele sale, universurile ficționale ale artelor, dar și extraartisticul. Devine marfă, icon, industrie, prieten imaginar al copiilor și model al celor care vor lua iluzia produsă de ficțiune drept ceva real și adevărat. După opinia lui Nietzsche, formulată în Nașterea tragediei din spiritul muzicii, plăcerea identificării cu eroul este fenomenul dramatic fundamental. Aceasta însă nu mai este de natură catarctică, ci „dispoziția receptorului‖ (H.R. Jauss) se concentrează înspre modalitatea de identificare admirativă și cea cu simpatie față de eroul de sec. XXI.