Evenimentele petrecute în 1990 în Europa de Est ca şi opţiunea fermă exprimată a ţărilor din spaţiul estic de a de integra în structurile europene au luat pe nepregătite statele membre şi autorităţile UE, astfel încât reacţia acestora nu a fost una promptă şi bine definită. Divergenţele de opinii dintre statele membre cu privire la modalitatea concretă de abordare a problemei lărgirii spre Est, schimbările de atitudine faţă de statele candidate, evidente pe tot parcursul negocierilor sunt semnale, că în anumite situaţii sau cazuri, atitudinea UE nu a fost una bine articulată. Analiza aderării ţărilor din estul Europei, permite identificarea anumitor elemente care au constituit cadrul principial de gestiune a extinderii UE spre Est:  statele candidate trebuiau să accepte acquis communautaire în întregime. Nu era posibilă derogarea permanentă de la nici un aspect al acquis-ului;  negocierile de aderare erau concentrate aproape exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea acquis-ului de către statul candidat;  noii membri erau integraţi în structura instituţională comunitară în baza unei adaptări progresive a acesteia din urmă, cu promisiunea unei reforme mai cuprinzătoare după momentul extinderii;  s-a preferat negocierea cu grupuri de state care aveau deja relaţii strânse de colaborare între ele;