Cu greu mai găsești astăzi țesătoare de marame, devenind astfel o piesă rară, de unicat. Dacă țeserea covoarelor s-a menținut, în pofida tuturor vicisitudinilor, fiind întâlnită și în ziua de azi, apoi țeserea și purtarea maramei au dispărut cu desăvârșire. În prezent se fac eforturi însemnate pentru a readuce, reconstitui vechile tehnici de producere a maramei. Marama este o piesă însemnată a costumului popular, vechimea sa fiind confirmată și de imaginile de pe Columna lui Traian. Una dintre metope reprezintă o femeie dacă purtând pe cap „maramă” legată la ceafă, cu marginea căzând pe spate în semicerc și cu o panglică brodată pe frunte. La fel, numeroși călători prin țările române remarcă portul maramei de către românce. Spre exemplu, Conrad Iacob Hiltebrondt dă informații despre portul maramei, a podoabelor precum și a unor obiceiuri referitoare la găteala capului (1656-1658). MNEIN deține o valoroasă colecție de marame, excepționale, țesute la război, în două ițe, integral din borangic sau pe urzeală de bumbac și băteală de borangic. Marama surprinde prin calitățile sale textile, prin finețe și luciu, colorit, și mai ales prin transparența sa. Special este și modul de ornamentare care, spre deosebire de ștergar, nu e realizat niciodată prin coasere, ci prin tehnica alesăturii pe degete, adică direct în țesătură. Ornamentele, alesăturile, sunt realizate cu fir de bumbac alb sau colorat, uneori cu fir metalic. Ștergarele și maramele îndeplineau, în trecut, și o pronunțată funcție socială, fiind considerate semnul cel mai pertinent în ceea ce privește starea civilă a unei femei. Elementele ce indicau vârsta, starea civilă, socială și materială, erau materialele folosite pentru confecționarea acestora, sistemul decorativ și cromatic, dar și diferitele tehnici de legare, toate adaptate mediului geografic și ocaziilor în care se purtau. Nu în zadar, se spune cu mândrie că marama este o mărturie a ceea ce era, în vechime, industria casnică la români.