Legăturile Ţării Moldovei cu tătarii în 1432–1457 s-au constituit reieşind din situaţia internaţională a timpului. După moartea lui Alexandru cel Bun au avut loc câteva invazii tătăreşti18. Dar, în principiu, Ţara Moldovei pe timpul lui Alexandru cel Bun nu a avut hotare directe cu tătarii, învecinându-se cu puterea Poloniei şi a Cnezatului Litvaniei19, iar teritoriile pe unde hoinăreau tătarii au fost stăpânite de munteni şi moldoveni de prin 1387–138820 . Aproximativ din 1360 Hoarda de Aur se retrage din partea stângă a Nistrului şi sudul Basarabiei. În luptele pentru stabilirea controlului asupra acestor raioane au intrat Polonia, Lituania şi Moldova21. Istoricul rus I. G. Konovalov,(cu un sentiment de durere parcă) scrie că „sub presiunea, năvala‖a Moldovei, Poloniei şi Lituaniei, „satele Hoardei de aur din Prednistrovie au pierit şi se petrece scoaterea, eliminarea treptată a Hoardei de aur din această regiune‖.22 Totodată, se menţionează „triburile tătare nomade‖ în aceste regiuni „indiscutabil s-au păstrat‖23. În realitate, tătarii nu s-au păstrat. Ei aveau alt mod de viaţă. E altceva. Stăpânirea ţărmului Mării Negre de la Nistru şi până la Nipru de către Polonia şi Lituania a fost de scurtă durată. După moartea lui Vladislav Jagiello, tătarii au revenit în Crimeia şi Transnistria, de unde duceau luptă cu Ţara Moldovei24 . Stabilindu-se pe aceste teritorii dintre Bug şi Nistru, formând Edisanul lor administrativ, tătarii au devenit cei mai incomozi vecini ai Ţării Moldovei . În acele condiţii grele pentru Ţara Moldovei, la ne înţelegerile dintre fraţii Ilie şi Ştefan II s-au adăugat şi năvălirile tătarilor. Grigore Ureche scrie „că în anii 6947 (1439) noiembrie 28, intrat-au în ţară oastea tătărească, de au prădatu şi au arsu până la Botoşani şi au arsu şi târgul Botoşani‖26 . „În următorul an, la 12 decembrie 1440, tătarii iarăşi au intrat în Ţara de Jos, de au prădat şi au ars Vasluiul şi Bârladul‖27. Cronicarul n-a lămurit cine şi de unde erau aceşti tătari. Astfel în perioada domniei comune a fraţilor Ilie şi Ştefan II (8 martie 1436-1 august 1442)28, primul în Moldova de Sus cu reşedinţa la Suceava, iar al doilea, în Moldova de Jos cu reşedinţa la Vaslui, G. Ureche relatează doar despre ‖nişte tătari ce au prădat ţara în două rânduri ‖29. Mai jos Grigore Ureche însemnează - „Iară Letopiseţul leşesc de aceşti tătari ce scrie mai sus că au prădat ţara, nimica nu scrie‖ 30 . Am văzut ce de fapt ne comunică Ureche că Ţara Moldovei în anii 1439 şi 1440 a fost atacată de năvălirea tătarilor. Însă mai întâi în perioada anilor 1433–1439 hoardele tătăreşti au prădat Podolia de peste Nistru31. În această perioadă domnii Moldovei Ilie şi Ştefsn II depun omagiile lor de vasalitate regelui Poloniei primul la 8 septembrie 143932 şi al doilea la 25 decembrie 143933 prin care se angajau „să stăm pe lângă Măria sa împotriva oricărui duşman şi împotriva păgânătăţii‖34. N. Grigoraş menţionează că Ştefan II respectându-şi angajamentele luate faţă de Polonia trimite trupe contra tătarilor35. Însă în condiţiile, când tătarii erau aproape de Moldova, ţara se putea aştepta să fie atacată de către ei36. Lucru care n-a întârziat să se producă cu toate că domnitorul Ilie a întărit cetatea Hotin, unde a instalat ca pârcălab pe Manoil37, după relatările lui Grigore Ureche „în anii 6947 (1439) noiembrie 28, intrat-au în ţară oastea tătărească, de au prădatu şi au arsu până la Botoşani şi au arsu şi târgul Botoşani‖38 . Tătarii au prădat, au ucis populaţia, au robit-o, au dus cu ei tot ce se putea de prădat. Pe de altă parte, Ştefan al II-lea care se afla la Vaslui şi-a dat seama după cum afirmă N. Grigoraş că tătarii se vor ântoarce şi vor ataca Ţara de Jos39. De aceea el a întărit Cetatea Albă însărcinând- ul cu paza pe pârcălabul Feodorca40. Pe inscripţia pusă de Ştefan al II-lea la intrare în cetate era scris: „Făcutu-sa această cetate‖ la 16 noiembrie 144041. Însă tătarii nu au atacat Cetatea Albă. Ei au năvălit mai la nord, spre Vaslui şi Bârlad, după cum ne relatează Grigore Ureche „în următorul an la 12 decembrie 1440, iarăşi au intrat tătarii în Ţara de Jos de au prădat şi au arsu Vasluiul şi Bârladul‖ ‖42. Mai jos Grigore Ureche însemnează - „Iară Letopiseţul leşesc de aceşti tătari ce scrie mai sus că au prădat ţara, nimica nu scrie‖ 43 . Referitor la această ultima consemnare a cronicarului s-ar putea menţiona că probabil polonezii se simţeau vinovaţi de atacul tătarilor asupra Moldovei deoarece nu-şi respectase obligaţiile luate faţă de cei doi domni moldoveni care depusese omagiile lor regelui Poloniei, la 8 septembrie 143944 Ilie şi Ştefsn II la 25 decembrie 143945. Cu atât mai mult că Ştefan II a trimis ajutor armat Poloniei când a fost atacată de tătari, iar la 25 septembrie 1439 Ştefan II prin actul omagial faţă de regele Poloniei cerea reciprocitatea angajamentelor „la rândul său Măria sa (regele Vladislav n.n.) ne va apăra şi va sta pe lângă noi împotriva oricărui duşman‖46 . Deducem, că regele Poloniei Vladislav nu si-a respectat angajamentele de suzeran luate faţă de Şrefan II şi nu i-a trimis ajutoare atunci când avea nevoie ne cătând la faptul, că Ştefan II şi l-a respectat pe cel de vasal când Polonia a fost atacată de tătari. Astfel ţinem a crede că anume din aceste motive cronica poloneză nu relatează prădăciunile tătarilor în Moldova. Loviturile tătăreşti s-au simţit multă vreme în Moldova. Populaţia era neliniştită, dezorientată, iar domnitorii Ştefan al II-lea şi Ilie luptau pentru puterea totală în Ţara Moldovei. Domnitorii nu erau în stare să apere populaţia de invazia rapidă a tătarilor, iar Polonia ca stat suzeran nu-şi ajuta vasalul. Pe de altă parte, cu tătarii era imposibil de dus tratative diplomatice. Ei nu aveau cultura diplomaţiei, dar se ocupau cu jefuirea popoarelor vecine, inclusiv Ţara Moldovei. Se cunosc cazuri când tătarii îi instigau pe polonezi împotriva Moldovei. În timpul celei de-a doua domnii a lui Petru III (5 aprilie 1448- după 10 octombrie 1448)47 un sol al hanului tătărăsc, Kalina a venit la regele Poloniei Cazimir IV care se afla în Cameniţa şi-i comunică că hanul tătărăsc „este dispus a ajuta pe rege cu oaste contra Moldovei‖48 . Numai refuzul regelui a făcut ca invazia tătarilor să nu aibă loc. Erau cazuri când şi domnii Moldovei îi instigau pe tătari să atace Polonia , N Iorga crede că Bogdan II (12 octombrie 1449-15 octombrie 1451)49 le va fi dat de ştire tătarilor că pe malul stâng al Nistrului stăpânii nu sunt acasă50la 6 septembrie 1450 când trupele poloneze se aflau într-o campanie militară în Moldova51 în încercarea de-al detrona pe Bogdan II şi a-l aduce la tronul Moldovei pe Alexăndrel fiul lui Ilie, dar sunt învinşi la Crasna52 de Boddan II. De cele mai dese ori ca vasali ai Poloniei, domnii Moldovei trebuiau să ajute suzeranul împotriva duşmanilor acesteia. Astfel în anul 1452 Alexăndrel, ca vasal şi ca mulţumire că a fost ajutat de Cazimir IV regele Poloniei să i-a tronul Moldovei „alăturându-se unor oşti regale a oprit nişte hoarda de tătari năvălitori‖53 asupra Poloniei. Acelaşi Alexăndrel domn al Moldovei a treia oară (8 februarie 1453- 26 august 1455) într-un act din 14 (februarie-mai) 1455 din Bănie va jura ajutor regelui Poloniei împotriva tătarilor54 . Pericolul invaziei tătarilor asupra Moldovei cât şi asupra Poloniei a persistat mult datorită poziţiei geografice ale lor în vecinătatea tătarilor. Însă ca vasal al Poloniei Moldova era obligată să o ajute pe aceasta împotriva incursiunilor tătarilor. Uneori pentru a zdrobi puterea de incursiune a tătarilor sau a răspunde unei invazii a acestora, Polonia organiza expediţii militare asupra lor. Iar Moldova de fiecare dată ca vasal era folosită în astfel de campanii. De multe ori domnii din perioada anilor 1432-1456 când se luptau pentru tronul Moldovei pentru a li se recunoaşte domnia de către Polonia, îşi ofereau singuri serviciile acesteia ca aliaţi împotriva tătarilor. Astfel procedează Petru Aron în actul omagial din 29 iunie 1456 pentru Cazimir IV regele Poloniei unde menţionează: „ori de câte ori ar întreprinde război contra unui popor necredincios , Regele nostru Cazimir, sau Coroana sa ar pleca cu oştile sale contra numitului popor tartaric sau ar trimite propriul său popor atunci chiar noi făgăduim să ne îndatorăm în persoană cu însuşi Regele nostru, Cazimir sau cu căpitanii săi sau cu naţia sa şi să călărim cu toată puterea noastră ‖55 . Însă diverse au fost relaţiile domnilor Moldovei cu tătarii. Se cunosc şi cazuri când pierzând tronul hanii împreună cu familia întreagă cereau azil politic Moldovei. sau se refugiau aici pentru a nu fi persecutaţi de noii hani veniţi la putere. Astfel în acelaşi act omagial de la 29 iunie 1456, pentru Cazimir IV, Petru Aron menţiona: „să dăm chezăşie că pe fiii lui Sidachmet, odinioară Hanul Tatarilor, pe care-i avem sau am putea să-i avem, să-i dăm şi să-i extrădăm însuşi Domnului, Regelui Cazimir, sau Coroanei sale, de îndată ce şi când am fi înştiinţaţi, printr-un vestitor sau vestitori şi scrisorile sale de trimitere şi pe aceşti fii ai numitului Sidachmet, Hanul, vom trebui să-i însoţim până în Cameniţa. Asemenea Domnul, Regele, nu trebuie să trimită pe tatăl acestor fii, adică pe hanul Sidachmet, fără sfatul şi voinţa noastră şi a panilor noştri din Moldova‖ 56 . Deci în deceniile 3-5 a sec. al XV-lea relaţiile Moldovei cu tătarii au fost diverse. Din cele relatate am putea concluziona: Aşezarea geografică a Moldovei cât şi luptele pentru tronul ţării a fiilor şi urmaşilor lui Alexandru cel Bun au creat premise favorabile tătarilor pentru a organiza incursiuni de pradă asupra Moldovei. Moldova ca stat vasal al Poloniei de cele mai multe ori participă alături de ea la campanii militare împotriva tătarilor, iar Polonia ca stat suzeran al Moldovei nu-şi onora obligaţiile de a o ajuta împotriva tătarilor.