Actul interpretării nu are reguli fixe şi nu este unul singular. El diferă, mai cu seamă, în
funcție de personalitatea interpretului, de la un interpret la altul, diferă chiar în interpretările repetate ale aceluiași muzician. La fel se întâmplă și în execuție orchestrală, nu avem interpretări la indigo. În acest context, pot apărea unele discrepanțe și probleme ale actului interpretării de ansamblu.
Ca profesor al disciplinelor Ansamblu cameral, Ansamblul instrumentelor aerofone, al fanfarei AMTAP, autorul acestor teze a depistat mai multe neajunsuri în procesul de lucru la orele de fanfară și nemijlocit în timpul actului interpretării studenților, membri ai fanfarei. Ne referim la:
– interpretarea frazelor deseori fără respectarea duratelor indicate în partiție și a nuanțelor dinamice, ceea ce necesită un efort suplimentar în monitorizarea studenților și educarea acestora în urmarea exactă a textului scris;
– executarea diferită a texturii temelor, care se repetă la majoritatea instrumentelor din
cadrul fanfarei sau ansamblului. Astfel, deseori într-o lucrare tema principală, tema secundară ș.a. se repetă atât în sunarea fanfarei, cât și la diferite grupuri de instrumente, de aceea este foarte important ca aceste teme să fie interpretate identic cu prima expunere de către grupurile instrumentale din cadrul fanfarei sau ansamblului;
– nerespectarea ritmului și caracterului lucrării. În cazul dat nerespectarea desenului ritmic și a tempo-ului, caracterului creației muzicale, poate duce la un haos și nu va fi clar nimic
din lucrarea interpretată. Fiecare creație trebuie să fie executată în caracterul respectiv, gândit de compozitor/autor/creator, marșul să fie marș, sârba – sârbă, hora – horă, bătuta – bătută, valsul –
vals, tangoul – tangou etc.;
– interpretarea la nuanțele f și ff sau forțarea sunetului. Una din cele mai frecvente probleme în fanfară a fost și este în continuare cea legată ne nuanțele dinamice, în special, de
interpretarea la nuanțele f și ff sau forțarea sunetului, ceea ce duce la dezacordarea instrumentelor și respectiv exactitatea intonației este știrbită.
Trebuie să subliniem faptul că mulți termeni muzicali au un caracter de aproximație. Spre exemplu, termenii de dinamică şi agogică, termenii de mișcare, când nu sunt însoțiți de indicații metronomice. De asemenea, termenii de expresie şi caracter, precum doloroso, expressivo, affetuoso, festivo, grandioso şi mulți alţii, rămân în seama interpreților, fiecare îi va tălmaci şi aplica diferit în arta sa interpretativă. Totuși, oscilările de la o interpretare la alta, evident, sunt minore, uneori trecând chiar neobservate, cu excepția cazurilor mai evidente, făcute fie din cauza
incapacității înțelegerii creației respective, fie din nepricepere sau cu rea intenție (mai rar). În
opinia lui Paul Taffanel: „Auzul admite anumite toleranțe în acordaj ca, de pildă, între acordajul temperat şi cel netemperat. Tot aşa se admit uşoare oscilări în tempo-uri. E greu de diferențiat un
Allegro moderato de un Allegro non troppo sau un Allegretto moderato de un Andantino con
moto. Afară de asta, nu se poate executa de două ori la fel” [Albert Lavignac, Encyclopédic de la Musique, vol. IV, Editura Flammarion (Arta de a interpreta, text prescurtat), Paris, 1958, p. 2192]. Tot ceea ce nu este înscris în partitură rămâne a fi observat de interpret, căruia i se acordă o anumită libertate. Putem spune, de altfel, că tocmai în asemenea mici diferențieri stă farmecul şi frumusețea actului interpretativ, „Între doi interpreţi, şi chiar între două sau mai multe interpretări ale aceluiaşi artist, se ivesc, mai întotdeauna, anumite deosebiri de tempo, de gradare a nuanţelor de frazare, de însufleţirea cu care vom prezenta de fiecare dată lucrarea, dependentă şi ea de o mai bună sau mai puţin bună, dispoziţie în care ne aflăm” [D.D. Botez, Tratat de cânt şi dirijat coral, vol. II, Bucureşti, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, ICED, 1985, p. 168]. Dacă pentru interpreții soliști aceste fenomene au efectul său atenuant, care poate crea chiar ineditul, pentru ansambluri instrumentale, orchestre pot produce dificultăți de execuție serioase,
de aceia un rol primordial în remedierea acestor oscilații și eliminarea, diminuarea discrepanțelor interpretative îl are dirijorul, în cazul dat al fanfarei.