După filozoful Rudolf Eucken, adevărata cultură este cea care servește dezvoltarea deplină a vieții spirituale. Ea implică o continuă străduință spre adevăr, după cum implică și respectul imperativelor morale actuale, însă, pe deasupra lor, pretinde și activitatea artistică și creatoare. Prin acestea se desăvârșește elevația spirituală, astfel încât cultura se deosebește de unele forme de barbarie organizată. Când vorbim de activitatea artistică, nu ne referim la simpla păstrare și evocare a unor valori artistice tradiționale. Cântece, dansuri, balade sau epopei versificate, narațiuni, la fel ca și reproducerea unor vechi motive plastice sau picturale se întâlnesc în viața tuturor grupurilor, starea imitativă ce nu dovedește spiritualitatea actuală, activă, efectivă, ci numai o stagnare asemănătoare cu cea a unei bălți adunate cu vreme din ploile fortuite de altădată. Evident, creația spirituală pretinde totuși ca moștenire trecutul, să fie menținută vie, în plină și abundentă evocare, căci atât în știință cât și în artă, achizițiile trecutului constituie și un material brut, dar, totodată, și orientarea, și chiar imboldul, spre obținerea noului. Dacă reproducerea nu e încă producție sau creație, învățarea e însă un pas indispensabil spre creație. De altfel, cu toată opoziția dintre acești doi poli, diferența dintre ei nu e chiar atât de tranșantă: din punct de vedere istoric și social, învățarea însemnează punerea în valoare a unor elemente de construcție, idei, formule sau norme obținute anterior; dar din punct de vedere al subiectului mintal, al persoanei care învață, ea înseamnă deschiderea unor orizonturi încă proaspete. Învățarea poate fi numai individuală față cu un capital intelectual preexistent într-o colectivitate.